<< Home

Evolutia tehnicii militare

Despre existenta unor programe de intarire, extindere si perfectionare a cetatilor moldovenesti au scris chiar carturarii vremii, urmati apoi de istorici, arheologi si arhitecti. Cu totii au observat necesitatea acestor lucrari, specialistii gasindu-le in stransa legatura cu evolutia tehnicii militare. Din pacate, insa, putine lucrari au fost dedicate exclusiv acestui domeniu, fapt cauzat, in mare parte, si de o oarecare tacere a marturiilor istorice. O tacere explicabila, intrucat "darea in vileag" a unor asemenea informatii - de altfel, multe dintre ele accesibile unui grup restrans - putea avea urmari nefaste pentru existenta statului. Dainuirea unor tratate de arta militara, cum este cel intocmit la finele veacului al XIV-lea sau, probabil, in primele decenii ale celui urmator, de Paulus Sanctinus Ducensis si intitulat Tractatus de re militari et machinis bellicis , destinat crestinilor care se lupta cu paganii, poate fi considerat o intamplare fericita pentru cei care studiaza evolutia artei militare in spatiul romanesc. De aceea, si incercarea de fata trebuie privita cu multa ingaduinta reclamand - inca din acest stadiu - numeroase completari si dezvoltari.

Nicolae Balcescu observa, pe buna dreptate, ca, in veacurile XIV-XVI, scoala razboiului era in tarile dunarene Ungaria, Transilvania, Serbia, Tara Romaneasca si Moldova iar afirmarea unor mari genii militare romanesti, precum Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, cu marile lor reusite pe campul de lupta - in fata unor adversari mult mai numerosi -, duce la concluzia ca arta militara medievala la romani era una dintre cele mai dezvoltate din Europa . Reprezentarile Sf. Gheorghe, in armura specifica evului mediu sau chiar ale unor cavaleri in armuri, asemanatoare celor purtate in turnirurile din apusul Europei, de pe cahlele medievale descoperite in urma cercetarilor arheologice de la Curtile Domnesti din Vaslui, Iasi, Harlau si Suceava, purtand steaguri patrate si triunghiulare, au dus la concluzia ca romanii nu au fost cu nimic mai prejos decat occidentalii presupunandu-se totodata si o anumita eticheta de curte . Descoperirea intamplatoare a unui virf de lance port-flamura la Mitoc, jud. Botosani, obiect datat in a doua jumatate a secolului XV , constituie un alt argument "palpabil" in sprijinul acestei aprecieri. Unul dintre cei mai de seama istorici bizantini din veacul XV, Laonic Chalcocondil, observa multe similitudini intre romani si italieni, in ceea ce priveste limba si modul de viata, "se aseamana cu italienii si in celelalte privinti (...) folosesc inca si astazi aceleasi arme si aceleasi vesminte, ca romanii" . De adaugat, aici, ca Alexandru cel Bun a avut de castigat de pe urma sustinerii rebelilor husiti care au contribuit la intarirea capacitatii militare a tarii sale, ostenii moldoveni fiind initiati in temuta arta militara pe care acestia o cunosteau .

La finele veacului XIV, dotarea ostilor romanesti - dar si ale adversarilor lor - era compusa, in principal, din arme albe. Arcul si sageata, folosite cu multa indemanare - desavarsita de tatari -, au constituit, pana in pragul secolului XIX, "arma fireasca, mai bine cunoscuta, mai iubita, mai mester minuita a neamului nostru" . Romanii foloseau doua tipuri de arcuri, simple ("de rand") si tataresti ("incujbat"), ultimele destul de performante iar oamenii care le manuiau trebuiau sa dea dovada de multa forta si indemanare. In literatura de specialitate, acest tip de arc se mai numeste "arc dublu reflex" sau "hunic" si este o inovatie a populatiilor nomade din stepele Asiei Centrale. Era compus din doua brate curbe de lemn (preferabil din lemn de corn), asamblate la mijloc, cu capetele rasfrante spre directia de tragere, pe care se fixau placutele din lemn sau os, pentru a-i spori elasticitatea. Arcul se purta, uneori, intr-o teaca, in pozitie relaxata, cu coarda prinsa doar la un capat . Cel mai folosit de romani era, se pare, tipul de "arc incujbat" si a constituit arma de baza a trupelor neregulate. Arcul simplu era confectionat din lemn de tisa, alun, carpen, frasin, ulm sau corn iar corzile din in, canepa ori intestine .

Erau folositi si arcasi calari, ce au perpetuat tacticile de lupta ale tatarilor fiind priceputi in atacurile prin surprindere si simuland retragerile in confruntari , tactici prin care s-au remarcat si otomanii. Asemenea tatarilor, moldovenii erau iscusiti in tragerea cu arcul de-a calare, in inaintare dar, mai ales, in retragere. Calarimea turceasca, dotata cu arcuri cu cea mai puternica forta de izbire, a intampinat rezistenta romanilor, inarmati cu arcuri apropiate de bataia arcurilor orientale si o cadenta de tragere de pana la 12 sageti pe minut. Distanta de 500 m, estimata de Mihai Maxim ca putea fi atinsa de sagetile slobozite din arcurile folosite de turci si romani , pare insa putin exagerata, atata timp cat arbaletele sau sagetile "reactive" folosite de tatari si arabi puteau bate la aproximativ 300 m. Sagetile "reactive", numite "sageti chinezesti" sau "sageti de foc", se deosebeau de cele obisnuite avand la capat o punga cu praf de pusca. In timpul zborului, fitilul scurt aprindea praful si sageata capata astfel un plus de viteza . Mai apropiat de realitate pare sa fie calculul lui Radu Rosetti, dupa care sagetile trase bateau pana la 220 m .

Alaturi de arcuri, erau utilizate palosul - mai ales de catre boieri -, sabiile, securile, halebardele, prastiile, topoarele, buzduganele, maciucile, sulitele, lancile, coasele iar mai aproape de masinariile de razboi, arbaletele si balistele. De prin secolul XV, incepeau sa fie folosite si arcanele . Sulitele folosite de moldoveni si tatari aveau, pe langa varful metalic, un carlig pentru agatarea si doborarea calaretilor . Arbaletele erau compuse dintr-un arc de dimensiuni ceva mai reduse, fixat pe un suport de lemn, cu dispozitive de armare-tragere si unelte de intindere a corzii, numite "vartej". Munitia consta din sageti scurte si groase, mai grele decat sagetile trase din arcuri. Existau doua tipuri de arbalete, simple din lemn (de regula lemn de tisa) si compozite, capabile sa dezvolte o energie mai mare, datorita placutelor aplicate, rezistente la intindere (pe exterior) si strangere (pe interior). In Europa occidentala, se considera ca placutele din corn de capra erau cele mai rezistente pentru aplicarea pe interior si erau folosite, cu precadere, de cavalerii teutoni. Acest tip de arbaleta s-a utilizat, pana la scoaterea definitiva din lupta, in paralel cu arbaletele cu arcul din otel care, in ciuda fortei imprimate sagetii, aveau dezavantajul ca - din cauza impuritatilor din miezul aliajului - puteau crapa dupa mai multe trageri, situatie intalnita frecvent in zilele geroase. Corzile arbaletelor performante, care bateau la distante de peste 150 m, nu puteau fi intinse cu mainile, se folosea vartejul (scripete), unealta produsa in diverse centre si care a contribuit la o oarecare standardizare tipologica a acestor arme .

Radu Rosetti atrage atentia asupra faptului ca Stefan cel Mare a folosit o arbaleta indicand asupra pasajului povestit de Ion Neculce despre ctitorirea Manastirii Putna. Arcul domnului "l-au fost tragand cu vartej" si s-a pastrat mult timp la Manastirea Putna, ca un odor de mare pret, pana in vremea lui Constantin Cantemir, cand manastirea a fost jefuita de un grup de cazaci, polonezi si mercenari moldoveni .

Dificultatile de armare, cu cadente de 4-7 sageti pe minut - fara a include aici timpul de tintire - presupunand si ascunderea arbaletierilor in spatele unor paveze si imposibilitatea atacarii unghiurilor moarte la apararea cetatilor nu au asigurat arbaletelor rolul hotarator in lupta. In ciuda greutatii lor, arbaletele - spre deosebire de arcuri - nu necesitau forta fizica pentru a sta in pozitie de lupta in urmarirea unei tinte, motiv pentru care erau folosite cu succes la vanatoare .

Pentru a se proteja de loviturile dusmanilor, ostenii instariti purtau platose sau camasi de zale si coifuri de otel, pieptare din piele batute cu placute metalice iar ceilalti aveau haine din panze de in, intre care se coseau calti la o grosime de trei-patru degete, cu cusaturi in ite dese si scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie impletite . Un fragment de camasa de zale, descoperit la Cetatea Neamtului, este expus, in prezent, la Muzeul de Istorie si Etnografie din Targu Neamt. De remarcat, totusi, ca ostile romanesti nu au folosit pe scara larga armurile, fapt explicat prin costurile ridicate si greutatea unui asemenea echipament, in jur de 18-21 kg. Acest ultim dezavantaj era diametral opus strategiei si tacticii de lupta traditionale romanesti, bazate pe mobilitate . Culoarea echipamentului era intunecata, asemanatoare cu a sumanelor, ceea ce ii ajuta pe osteni sa se camufleze.

In urma invaziei hunilor, europenii au inteles sa amplifice rolul cavaleriei in lupta introducand in harnasamentele europene un nou accesoriu, adus din stepele Rasaritului, ce s-a dovedit deosebit de eficient in asigurarea stabilitatii calaretului in timpul luptei: scarile de sa. Inca din veacul XII, generalizarea arbaletei pe campul de lupta, venita si ea din Orient - in ciuda tuturor masurilor prohibitive impuse de papalitate -, a dat primele semnale ale decadentei cavaleriei medievale. Aceasta arma, long bow-ul englez sau arcul lung - revitalizat in veacul XV -, arbaleta mare , cu bataie lunga si mare viteza de tragere, alaturi de dezvoltarea armelor de foc usoare, au impus cavalerilor sa imbrace platosele din fier, deasupra camasilor de zale. Noua adaptare a redus si rosturile functionale ale scutului, devenit mai mult un accesoriu decorativ si element heraldic. Greutatea armurii, insa, il facea vulnerabil pe cavalerul inconjurat si dat jos de pe cal, reducea viteza de atac expunandu-l mai multa vreme pe purtatorul de armura tirurilor arcasilor, arbaletierilor si a lancierilor inamici .

Armele de foc au dat lovitura decisiva asupra functionalitatii si prestigiului moral ale cavalerului, in secolul XIV, care a revenit in lupta abia in veacul urmator, ca "pistolier", lancier, dragon, husar sau ulan . In privinta husarilor, cei care au reusit sa surprinda oastea muntenilor lui Mihai Viteazul in lupta de la Teleajen, Miron Costin scria ca sunt "tot in hieru (...). Multi pune si arepi tocmite de pene de vultur sau de alte pasari mari si cei mai de a hirea cu pardosi (blanuri de leopard, n. J.V.) peste platose. Iar slugile, care n-are pardos, pun scoarta de acestea turcesti, iar in fruntea cailor punu cite o tabla de hieru, si multi si la piepturile cailor, pentru fereala de glonturi" . Cat despre stilul de lupta al husarilor: "la razboaie, niceodata nu alearga mai multu din treapadul calului, sau numai cindu sar asupra pedestrumei ori tabarii, ca asupra ostii sprintare (usor inarmate, n. V.J.), cum ieste tatarul, niceodata nu-i slobod, ca sa raschira tatarii si nu facu cu sulita nice o treaba. Sulitele loru sintu cite opt coti de lungi cu prapore pana in pamintu. Ca unu zidu stau la razboaie" . Acesti razboinici, initial mercenari sud-dunareni, erau buni luptatori de spada, specializati in lupta cu turcii fiind folositi de Stefan cel Mare in luptele de la Razboieni din 26 iulie 1476. In cursul veacului XVI, in Polonia, Ungaria si Moldova, husarii au fost constituiti din luptatori pamanteni. Corpul celebru de oaste, numit in Tara Moldovei "hansari", a existat pana in secolul XVIII .

La romani, pe langa introducerea pustilor la o mica parte dintre calareti, s-au utilizat, in special, arcurile, sabiile si sulitele mentinand cu succes rolul de izbire si lupta, cu arma alba, al cavaleriei pe campul de batalie , adecvat stilului de lupta al adversarilor din stepa. Pentru inceput, luptele calare se dadeau mai mult in serviciul de cercetare, hartuieli sau urmariri, pentru manevre scurte iar in campul de batalie alegeau adesea sa descalece. Un episod edificator, in sensul celor de mai sus, cu implicarea romanilor, este acela al luptei de la Marienburg, din 1422, cand un grup de luptatori calari s-a rupt de tabara polona, cu scopul cercetarii imprejurimilor si pentru jaf. Au fost insa atacati de cavalerii teutoni, imbracati in platose si mult mai numerosi. Intr-o clipa, romanii s-au retras in padure si acolo au descalecat asteptandu-i pe teutoni, care nu au intarziat sa apara. Din adapostul padurii, moldovenii au slobozit asupra cavalerilor o ploaie de sageti omorand o parte din semetii atacatori, altii fiind luati prizonieri, in vreme ce ceilalti au scapat cu fuga .

Cu timpul, corpurile de calareti incep sa constituie o arma bine definita. Cavaleria moldoveneasca, organizata in cete - ceea ce o facea foarte supla si mobila, capabila sa execute manevre rapide asupra flancurilor -, a repurtat o victorie stralucitoare asupra ostirii maghiare in lupta de la Baia, din 1467. Net superioara din punct de vedere tehnic si numeric (cca. 40 000 impotriva a 20 000 moldoveni), aproximativ doua treimi din oastea lui Matei Corvin erau constituite din cavaleria grea, mult mai eficienta in camp deschis, decat pe terenul accidentat si impadurit al Moldovei . Ioan Voda cel Viteaz a acordat o atentie speciala cavaleriei iar rezultatele nu au intarziat sa apara, in luptele de la Jiliste sau in Bugeac. Era folosita ca forta de soc, pentru a rupe dispozitivele de lupta ale adversarului, inainte de intrarea in lupta a infanteriei. De asemenea, doar corpul de cavalerie al moldovenilor - cel mai bine inarmat - a reusit sa impiedice numeroasa ostire otomana sa treaca Dunarea, in Tara Moldovei, prin vadul de la Isaccea, singura solutie ramanand mituirea cu 30 000 de galbeni unguresti a hatmanului acesteia. Tradarea hatmanului Ieremia si inchinarea cavaleriei moldovenesti in fata turcilor, in lupta de la Cahul, din 1574, a contribuit, in mare masura, la pecetluirea tragicului sfarsit al epopeii neinfricatului domn . Incepand cu secolul XVI, cavaleria noastra folosea pe scara larga petrinal-ul, asemanator pistolului, care era descarcat inainte de a ajunge la lupta corp la corp .

O cavalerie grea, asemanatoare celei a polonezilor, ungurilor, tatarilor si turcilor, nu a fost caracteristica armatelor medievale romanesti, pe undeva si din cauza costurilor destul de ridicate pentru alcatuirea si intretinerea ei . Unitatile de cavalerie usoara romanesti erau recunoscute in epoca pentru iuteala de deplasare si lungimea etapelor de mars ce puteau fi parcurse zilnic. Marsuri lungi si repezi se puteau face si pentru mai multe zile la rand, deoarece deplasarea lor nu era ingreunata de convoiuri si trenuri. Fiecare ostean isi purta cu sine merindele si armele proprii . In secolele XVII-XVIII, calarimea usoara romaneasca era apreciata in armatele polona, suedeza prusaca etc., la suedezi chiar, aceasta forma singurele corpuri de profil .

Baza armatelor moldovenesti a constituit-o, insa, pedestrimea , formata, in special, din taranime si oraseni. Cronicarul polonez Jan Dlugosz scria cu admiratie despre disciplina si ordinea ostilor lui Stefan cel Mare care, "daca afla ca vreun taran n-avea sageti, arc sau sabie, sau ca a pornit la lupta fara pinteni, ii taia capul fara nici o mila" . Luptatorii erau convocati la treceri in reviste si pentru antrenamente de doua ori pe an, la 23 aprilie si 26 octombrie, stiind fiecare locul de adunare si semnele in momentele de cumpana. Datorita bogatiei de cai, ostenii chemati se infatisau la "beleag" (locurile de adunare a armatei) in maxim trei saptamani . In vremea lui Stefan cel Mare, se constata desavarsirea strategiei militare romanesti - valorificand la maximum experientele si practicile trecutului -, precum si unele inovatii, cum ar fi introducerea si folosirea artileriei in oastea Tarii Moldovei .

Pana in veacul XVI, modalitatea purtarii razboiului in tarile romane era ridicarea "tarii", a intregii populatii barbatesti apte sa poarte armele , un alt factor important de coeziune in interiorul societatii medievale romanesti si o apropiere a "neamului" de domn. Nu intamplator, se remarca o abundenta a legendelor si cantecelor populare referitoare la faptele si personalitatea celor mai activi domni romani , expresie vie a impresiei create asupra multimii, vulgului, in paralel cu urmele - unele oficiale - lasate de elite. Dintre acestia, desigur, pentru Tara Moldovei, trimiterea la Stefan cel Mare se impune de la sine. Structura fortelor adunate in timp de razboi a impus organizarea pe criterii teritoriale, pe sate, vai si tinuturi. Alaturi de corpurile de pedestrime, o proportie importanta era alcatuita din corpurile de cavalerie usoara .

Tehnicile de lupta ale romanilor erau de cele mai multe ori o aplicatie, in mare, a procedeelor de vanatoare vadind caracteristicile unei strategii defensive. Pana in momentul confruntarii directe, romanii se bazau pe servicii de iscoade foarte bine alcatuite , capabile sa identifice la timp mijloacele posibililor adversari si miscarile lor, inclusiv punctele de intrare in tara. La hotare, invadatorii intalneau oarecare rezistenta, prin care se lua contactul cu acestia si erau siliti sa se avante in urmarirea trupelor moldovenesti, in directia dorita de acestea. Pusi, de cele mai multe ori, in fata unor atacuri disproportionate, din punct de vedere tehnic si numeric, efectivele inamicului erau macinate si obosite de unitatile de hartuitori, motiv pentru care, din coloanele dusmane, se desprindeau in urma trupe pentru serviciul de etape si de ocupatie, pentru a-si acoperi spatele .

Populatia si posibilele resurse erau retrase din calea dusmanului, in regiuni mai ferite, la munte sau in paduri, dupa care se distrugeau holdele si se otraveau fantanile. Terenul pe care urma a se da lupta - stramtoare, prapastie, padure, mlastina - era ales din aceeasi ratiune: pentru a nu da posibilitatea adversarului sa profite de superioritatea sa si sa fie silit a purta lupte individuale. Pe campul de lupta, romanii nu practicau o defensiva pasiva, in sensul de a lasa initiativa adversarului, dimpotriva, dupa ce il fixa, se trecea la contraatac direct si prin manevre ocolitoare, asa cum s-a procedat in confruntarea de la Podul Inalt, in 1475. Finalul bataliei nu putea fi decat dupa ce invadatorii paraseau tara, urmariti fara ragaz de moldoveni .

In arsenalul de asediu al veacului XIV, se mai regaseau anticele aruncatoarele de pietre (mangan, catapulta, balista) si berbecele , readuse la viata datorita Bizantului si tarilor musulmane, desi perioada anilor 550-850 parea sa le lase in urma, impreuna cu mostenirea romana. De fapt, s-a produs si aici o schimbare: masinile antichitatii, ce foloseau forta torsionara, au fost inlocuite de masinile de asediu gravitationale, asa cum era trebuset-ul. Trebusetul cu funii, folosind forta umana, era utilizat, cu precadere, in Bizant, de unde, impreuna cu celelalte masini de asediu - inca destul de primitive -, s-a raspandit in Europa, in intervalul anilor 1050-1200. A urmat o perioada de un secol si jumatate, in care stiinta tehnica, inclusiv artileria mecanica a Europei, au ajuns la inflorire impletindu-se cu inovatiile lumii islamice. In aceasta vreme a fost inventat si trebuset-ul cu contragreutate de mari dimensiuni, utilizat la daramarea zidurilor, pana spre 1350, cand devenise inutilizabil in fata fortificatiilor imbunatatite intre timp . Tot atunci, isi facuse deja loc bombarda, ce utiliza forta prafului de pusca anuntand practic scoaterea definitiva din lupta a masinilor de asediu mecanice, proces finalizat pe la 1500.

Praful de pusca intra in Europa datorita tatarilor, care l-au utilizat pentru prima data in lupta de la Lignitz (1241) amintindu-se mai sus "sagetile chinezesti" folosite de ei. Cu toate acestea, trecerea de la utilizarea prafului de pusca, pentru efectele pirotehnice, la nasterea artileriei a presupus un parcurs destul de lent, cauzat si de religiozitatea lumii medievale europene, predispusa sa-i asimileze pe inventatorii in domeniu cu vrajitorii si sa-i sanctioneze ca atare. Pe de alta parte, experimentele se faceau sub umbrela celor mai tainice secrete de stat, asa cum s-a intamplat si in cazul "focului grecesc" ce se prepara in Imperiul Bizantin .

Pe la 1260, Roger Bacon scria o epistola episcopului din Paris (Epistola de secretis operibus artis et naturae et de nullitae magiae), in care ii descria acestuia cum o masa de marimea unui deget poate crea un tunet si un fulger mai puternice decat ale unei furtuni. Reteta pe care o dezvaluie cuprinde substantele care compun praful de pusca: silitra, sulful si carbunele. Deocamdata, nu poate fi vorba despre stapanirea fortei de explozie a acelui amestec, in stare sa arunce proiectilul. Totodata, s-au cautat imbunatatiri ale performantelor balistice deosebindu-se doua tipuri de dispuneri tactice, in functie de caracteristicile afetului: tirul indirect "a la volee" si cel direct, asupra obiectivului. Aceste noi cautari au generat arma de bresa, tunul propriu-zis, moment care reprezinta un nou punct de cotitura in evolutia armelor de foc. Ultimele cercetari in domeniu au scos in evidenta faptul ca traditia istorica a experimentelor semilegendarului calugar german Bertold Schwartz , din anul 1313, care ar fi descoperit de sinestatator reteta prafului de pusca si a inteles posibilitatile utilizarii militare - de la care incepea istoriografia artileriei -, este un fals de secol XV. Cert este ca, in prima jumatate a secolului XIV, noua "ciuma", cum ii spunea Petrarca, apara numeroase cetati germane si italiene .

Prima mentiune sigura a utilizarii armelor de foc de catre crestini este facuta de catre signoria Florentei, la 11 septembrie 1326, care ii insarcina pe doi cetateni de-ai sai sa asigure confectionarea proiectilelor, gloantelor de fier si a "tunurilor din metal" ("pilas seu pallectas ferreas et canones de metallo"), pentru apararea orasului. In acelasi an, a aparut manuscrisul capelanului regelui Eduard II, Walter de Milemete, De notabilitatibus, sapientiis et prudentiis regum, care contine - fara a se face vreo referire in text - prima reprezentare a unui tun in forma de ulcior "pot-de-fer", care tragea cu sageti din fier . Judecand dupa desen, se pare ca este vorba aici despre primul prototip de balista si se vede clar ca a fost inspirat dupa principiile de functionare ale arbaletei, arma care folosea propulsia mecanica. Indiciul cel mai concludent in acest sens este chiar folosirea unei sageti, in calitate de proiectil.

Primele tunuri (bombardele mici) nu erau asezate pe afet si erau de forma conica, pentru ca partea bombata sa se sprijine direct pe sol. Aceste piese erau destul de dificil de manevrat, intrucat, dupa lucrari prelungite de terasare si ancorare, odata asezate in pozitia de tragere, nu-si puteau modifica unghiul de inclinatie. In secolul XIV, tunurile erau de mici dimensiuni: culata (teava) cantarea in jur de 20-80 kg, cu calibrul de 70-90 mm. Mesterii europeni si arabi nu cunosteau tehnica turnarii tunurilor intregi, astfel incat erau confectionate prin sudarea longitudinala a barelor din fier - asemanatoare doagelor de butoi -, care ulterior erau cercuite cu verigi metalice, numite ferete, pentru a asigura o oarecare etanseitate. Pentru ca locurile de imbinare a doagelor erau cele mai vulnerabile parti ale tevii, s-a luat masura cresterii numarului de ferete .

Armele de foc isi faceau aparitia sub zidurile orasului italian Cividale, la 1331 iar englezii le foloseau impotriva francezilor la Crecy, in 1346 si Calais, in 1347. Rezultatele nu erau inca incurajatoare, intrucat primele bombarde nu se deosebeau prea mult de muschetele secolului XVI, in ceea ce priveste forta de izbire tintind cu precadere caii cavalerilor si mai putin zidurile fortificatiilor. Cu toate acestea, proiectul nu a fost abandonat - fiind evidenta importanta pe care o poate avea artileria in asediu -, venetienii incercand noua arma in razboiul naval contra genovezilor, in 1377, fara rezultate notabile .

Referindu-se la dotarile armatelor crestinilor aliati - printre care se aflau unguri, cehi, austrieci, italieni, germani, polonezi, bosniaci si romani - impotriva turcilor in lupta de la Nicopole din septembrie 1396, carturarul turc Orudj bin Adil ofera urmatoarele detalii: "Craiul (Vladislav I al Ungariei, n. V. J.) si Iancu (de Hunedoara, n. V. J.) au venit strangand un numar de vreo 60 000 de ostasi, tarand si 400 de tunuri si avand si alte tunuri si pusti si zenberecuri . Ei au venit insotiti de necredinciosi imbracati in platose si acoperiti cu armuri" .

De fapt, "tunurile" la care face referire cronicarul turc nu sunt altceva decat bombardele si cerbotanele, ultimele distingandu-se prin utilizarea proiectilelor alungite de plumb. Bombardele utilizate in sud-estul Europei, numite la noi "pive", erau construite, in special, din trunchiuri de copac, cercuite cu fier si asezate pe un afet mobil. Au existat, insa, si exemplare construite din doage si cercuri de fier, doua asemenea piese fiind folosite de oastea lui Vlad Dracul la asediul cetatii Giurgiului, in 1445. Una dintre ele fusese scoasa din functiune de catre turci, dupa ce i-au astupat lumina . Culata (teava, canon) era mobila sau fixa, tragerea directa realizandu-se printr-o proteza a carului (afet), care-i da posibilitatea variatiei unghiului de tragere. Bombarda era pusa in functiune utilizandu-se explozivul - praful de pusca, bura (din lemn de salcie sau de smochin) si proiectilul (ghiulele de piatra, fonta sau fier de forma sferica - simple ori cu cozi incendiare - mitralii de pietre si pilule de plumb, de forma alungita) . Pulberea utilizata de romani era de culoare neagra si fina ca faina fiind macinata in rasnite de mana. Mai tarziu, in veacul XVI-XVII, se folosea si praful de pusca sub forma de graunte. Carbunele, folosit in diversele retete de preparare a pulberii, era din lemn de tei sau brad si se distila in vase de lut, cu aspect de ciur . Salpetrul era importat. Cantitatea de praf de pusca ce alimenta gura de foc era calculata in functie de greutatea proiectilului: la tunurile de calibrul mic era egala iar la piesele de calibru mare de 2/3 sau 1/2 .

Bombardele gigantice, "mortiere" de cateva tone greutate, erau dificil de manevrat necesitand de obicei o pozitie statica si deveneau de multe ori inutile, fapt pentru care intrebuintarea bombardelor s-a redus in Europa, mai ales la asediul de cetati. Aparitia lor este fixata undeva pe la inceputul secolului XV. Transportul acestor monstri pana la destinatie, in conditiile drumurilor medievale, unele strabatute doar cu piciorul sau calare, crea destule dificultati ostirilor. De aceea, se folosea la maxim - in masura posibilitatilor - transportul pe apa sau varianta constructiei la fata locului. La romani, bombardele erau de dimensiuni mai mici, fara camera, astfel incat ghiulele de piatra puse in ele ramaneau afara cu o optime iar in urma utilizarii repetate si a cadentelor, de obicei scurte, crapau cercurile accidentand servantii . O alta problema, legata de utilizarea bombardelor, era ca, din cauza complexitatii de armare si a gradului de risc pe care il presupuneau, ajungeau sa fie puse in functiune chiar de catre mesterul lor. Mesterii erau relativ putini iar pe campul de lupta, la 5-10 bombarde, revenea un singur canonier, care trebuia sa alerge cu faclia la arma in dreptul careia aparea inamicul .

Cu toate acestea, aparitia bombardei a reprezentat primul moment revolutionar in generalizarea armelor cu explozie. Dupa P. Sanctinus, bombarda "este inventata toata dupa chipul manganului sau aruncatoarei care proiecteaza pietre sau bolovani ce distrug acoperisurile caselor si le aprind..." . O confirmare in acest sens se regaseste si la calatorul Ericole Dalmatul, care precizeaza ca "bombardele sunt ca mortierele, putin mai lungi" . In mare parte, bombarda prelua - insa cu forta explozibilului - actiunea manteletului, utilizat pentru aruncarea peste zidurile cetatii a vaselor cu putrefactii, hoiturilor de animale si pestilor stricati, "pentru ca strica aerul si apa din rezervoare" , ghiulelelor de piatra si pietrelor unse cu amestecuri incendiare si infasurate in calti legati cu sfori sulfatate carora, in momentul propulsarii, li se dadea foc .

In secolul XIV, zidurile de piatra ale cetatilor nu erau direct amenintate, mortierele si ghiulele de piatra ajungeau in interiorul fortificatiei prin efectul de plonjare, a la volee, distrugand si incendiind, in special, acoperisurile constructiilor din interior . La Cetatea Neamtului, s-au descoperit cateva ghiulele sferice din piatra de dimensiuni variabile, fapt ce poate proba si aici prezenta mortierelor. Utilizarea acestora avea, insa, mai mult un efect psihologic asupra inamicului, decat unul fizic, ce putea asigura reusita asediului. Printre putinele mijloace de patrundere in incinta, se numarau saparea unor tuneluri subterane , incendierea partilor vulnerabile, dupa ce o parte dintre atacatori - sub protectia unui foc viu indreptat spre aparatori - adunau sub ziduri lemne si alte materiale incendiare sau sa se impinga berbecele pana sub zid, sub tirul permanent al asediatilor, prelungit si de necesitatea nivelarii terenului, pentru deplasarea masinii de asediu .

Impotriva berbecelui, in Codex Latinus Parisinus se recomanda incendierea cu ulei aprins, pentru ca "ajunge pe spatele pedestrasilor care se afla sub masina". In lipsa uleiului, peste berbecele acoperit cu piei de bovidee se poate varsa vin fiert, "pana scade la jumatate", ori "caratele unse cu tormentina pe dinauntru si apoi sa se pulverizeze smoala bine pisata peste tormentina in caratel; si apoi sa se puna in caratel cilti sau maracini aprinsi; si, dupa ce a luat foc intreg caratelul, sa fie aruncat pe loc peste testuda, vinea sau berbecele care sparge zidurile cetatii sau fortaretei; de indata ce caratelul se sparge de pamant sau deasupra masinilor, se si imprastie focul din smoala amestecata cu tormentina; si este greu de stins cu apa. Si, arzind amintitele masini, cei ce sparg zidurile o iau la fuga" . Dificultatatile de spargere a zidurilor fortificate, cu ajutorul masinilor mecanice de izbire, au incurajat continuarea experimentelor in domeniul perfectionarii armelor cu explozie, care au intrezarit deja posibilitatea organizarii atacului de la distanta, mai putin riscant.

Alaturi de bombarda, ca arma de foc individuala, si-au facut aparitia armele inrudite, portative, ca scopeta (bombardula), falconet-ele, pixidae, cu aceleasi principii de functionare dar de dimensiuni mai mici, ce aveau proiectile de marimea portocalei. Cavaleria care folosea acest tip de arme purta pe sa afeturi. Inca din momentul introducerii in lupta a primelor arme de foc portative, se prefigureaza rolul coplesitor al artileriei in pregatirea atacului . Armele de foc isi facusera simtita prezenta, din ce in ce mai mult aflandu-se in dotarea ostilor lui Vitold, marele duce lituanian, in lupta de la Vorskla, din anul 1399; "tunuri si tufecuri" a utilizat, in anul 1409, si hanul tatar Edghei, la asediul Moscovei .

Generalizarea armelor de foc s-a produs abia dupa anul 1400 dar s-a impus, din ce in ce mai mult, dupa aparitia ghiulelelor de fier - intre 1430-1450 - si perfectionarea mecanismului de aprindere: de la carbunii aprinsi sau fierul inrosit, la fitil. Inovatiile in domeniu au crescut, in timp, gradul de mobilitate al luptatorilor. Astfel, in veacurile XV-XVI, in ostile medievale au fost introduse corpurile de archebuzieri si muschetari. Abia in jurul anului 1500, Leonardo da Vinci este, se pare, cel care a rezolvat problema portului armelor incarcate si gata de executare a focului, prin inlocuirea fitilului cu o rotila si cremene . In cazul in care mecanismul se defecta sau se pierdea manivela, cu ajutorul careia se incorda arcul ce punea in functiune rotila, noul tip de arma nu mai putea fi utilizat, motiv pentru care armele cu fitil au continuat sa fie folosite, cu preponderenta, pana in secolul XVII. Armele cu fitil paraseau campurile de lupta dupa ce, pe la mijlocul secolului XVII, a fost introdus cocosul, armat printr-un arc drept. Odata cu perfectionarea dispozitivelor de tragere, s-au facut progrese insemnate in imbunatatirea ochirii la armele portative facandu-si aparitia telul de la gura tevii, urmat apoi de un inaltator . Pentru moldoveni, se credea ca "e un lucru de ocara sa foloseasca aceasta unealta (pusti, n. V. J.) impotriva dusmanului, la care nu ajungi nici prin mestesugul razboiului si nici prin vitejie" , de aceea armele de foc portative se gaseau doar in dotarea corpurilor de vanatori si a lefegiilor.

La inceputul veacului XV, s-a rezolvat si problema turnarii culatelor din bronz dintr-o bucata inlocuind bombardele din fier. Bronzul permitea o turnare mai exacta a tevilor. Fiind mai flexibil decat fierul, reducea riscul spargerii la explozie si asigura o mai mare longevitate a piesei de artilerie, precum si o forta crescuta. Pentru distrugerea intariturilor, se foloseau bombarde cu calibru peste 400 milimetri. Cele mai puternice tunuri medievale europene cantareau 13,5 tone si aveau calibrul de 630 mm, caracteristici insignifiante in comparatie cu monstrii turcesti, care cantareau peste 100 tone, aveau calibru intre 890-1220 mm si trageau cu ghiulele ce cantareau pana la 2 tone . Asemenea bombarda, cu un singur foc, putea decide soarta asediului. Din cauza dimensiunilor mari si a dificultatilor de turnare intr-un ansamblu metalic omogen, bombardele gigantice sau mortierele erau asamblate din doua sau mai multe piese, cercuite si forjate pe interior si exterior.

Odata cu evolutia culatelor, s-a cautat obtinerea si perfectionarea variatiei unghiului de tragere, afeturile devenind din ce in ce mai mobile. Printre primele reusite in acest sens a fost "afetul-caseta triunghiular", un fel de cosciug din lemn dintr-o bucata. Acesta era dotat cu doua roti in fata, care se fixau in spate cu un pivot, cu varf triunghiular, cu ajutorul caruia teava se putea monta sub un arc de cerc. Intreaga menevra tinea cont de diametrul calibrului, greutatea proiectilului, a bombardei si se efectua cu ajutorul levierelor. In jurul anului 1470, rotile au crescut in dimensiune, fapt care a oferit posibilitati de deplasare necunoscute pana atunci si - in acelasi timp - amortiza reculul . Tevile de calibru mai mic erau prevazute cu umeri, care se asezau pe perechi de furci infipte in sol. Noul element inlesnea atat transportul, cat si ochirea in inaltime, micsora reculul si impiedica ridicarea culatei in timpul tragerii. Pe la inceputul secolului XVI, moldovenii asezau asemenea tunuri, grupate cate 3-8, pe o platforma pe roti .

Desi in cazut tunurilor gigant, ghiuleaua putea atinge o distanta de 2 - 2,5 km, bombardele - asezate pe amenajari din barne sau subzidiri din caramizi - se montau la distante mai mici de zidurile fortificatiilor, pentru utilizarea potentialului la maxim. O bombarda se instala in pozitie de tragere timp de cateva zile. Tot aici, erau daltuite si ghiulelele din piatra, uneori se ferecau cu metal pentru a spori greutatea. Apoi, ghiulelele erau infasurate in funii sau carpe pentru a intra mult mai fix in teava. Pentru armare - operatiune ce putea dura 2-4 ore -, se aseza in teava praful de pusca, dupa care era indesata ghiuleaua, cu ajutorul unor pari din lemn. Dupa asezarea ghiulelei, in teava se ungea un strat de lut sau pamant, pentru a acoperi caile de evacuare a gazelor produse de explozie, ramase pe langa proiectil. Apoi, din spatele unei paveze, canonierul punea arma in functiune, cu ajutorul unei vergele de fier, indoite la capat si inrosite in foc. Acest capat inrosit in foc se introducea in lumina camerei de incarcare. Dupa o singura tragere, afetul era distrus in totalitate iar refacerea sa putea sa dureze cel putin o zi .

Asediul orasului Cruje din Albania, aparat de Skanderbeg, in anul 1450 l-a impresionat mult pe Mahomed II. Cele doua tunuri mari ce aruncau ghiulele care, dupa calculele moderne, cantareau 200 kg, au daramat zidul de aparare al orasului, insa armatele turcesti conduse de Murad II, tatal cuceritorului de mai tarziu al Constantinopolului, au fost respinse de aparatori . Printre aparatorii orasului, se aflau unguri (peoni) si romani (daci), despre care Laonic Chalcocondil sustine ca "aveau vreo doua mii de care, pe care isi duceau proviziile si armele. Pe fiecare car erau doi barbati pedestri, un peltast (pedestru, n. ed.) si un puscas. Pe care mai duceau si tunuri numite improscatoare de gloante, multime mare" .

Introducerea elementelor de artilerie in dotarea ostii otomane dateaza de la finele secolului XIV, unitatile de artilerie evoluand mult in vremea lui Mahomed II Cuceritorul. Erau conduse de un topciubasi si impartite in turnatorii de tunuri si canonieri . Ajuns la putere dupa moartea tatalui sau (3 februarie 1451), Mahomed II a dat porunca turnatoriilor sale sa construiasca un tun mai mare decat oricare altele. Intre timp, in vara lui 1452, in serviciile sultanului s-a pus un turnator de tunuri, pe nume Orban, despre care Laonic Chalcocondil sustine ca ar fi "dac de neam" si care s-a aratat dispus sa-i construiasca tunul dorit primind asistenta tehnica necesara si o leafa de patru ori mai mare decat cea ceruta.

Se impune, aici, o scurta paranteza pentru sublinierea faptului ca mestesugarii din spatiul romanesc, in special din Transilvania, s-au implicat destul de activ in producerea si perfectionarea armelor de foc aducandu-si propria contributie la transformarea bombardei in arma de bresa mult cautata. Inca din veacul al XIV-lea, este atestata in Ardeal breasla armurierilor, cel mai important centru de faurire a armelor de foc fiind la Brasov. In secolul urmator, datorita diversificarii foarte mari si cresterii cererii, in cadrul breslelor de armurieri s-a produs o diviziune fiind atestate bransa archebuzierilor (pixidae, pixidarius, pixen) si bransa turnatorilor de tunuri (bombardario) . Prin priceperea de care a dat dovada mesterul Orban, se poate deduce, in mod implicit, ca breslele de la Brasov, Sibiu, Sighisoara si Cluj, din randul carora provenea, erau dintre cele mai performante din intreaga Europa. Totodata, fiind aprovizionate cu arme albe si de foc din centrele transilvanene, Tarile Romane erau - si din acest punct de vedere - un adversar redutabil pentru ostile otomane.

Tunul urias a fost construit in trei luni si si-a aratat capacitatea atunci cand, asezat pe zidurile cetatii proaspat inaltate de la Rumeli Hisar, a scufundat vasul venetian comandat de Antonio Erizzo, care s-a incumetat sa sfideze blocada impusa de otomani la Stramtori . Sultanul a poruncit, atunci, sa se construiasca cel mai mare tun cu putinta, care a fost turnat, in scurt timp, la Adrianopol. Avea - in unitatile de masura actuale - lungimea tevii de 812,80 cm, grosimea buzei tunului de 20,32 cm, circumferinta tevii la chiulasa de 81,28 cm iar in partea din fata de 243,84 cm si tragea ghiulele de piatra de 609,60 kg. Pentru a putea fi transportat pana in vecinatatea palatului lui Mahomed, a fost asezat pe un car tras de cincisprezece perechi de boi. Cu tunuri de asemenea capacitate, o uriasa putere de foc nemaivazuta pana atunci, oastea lui Mahomed II a reusit sa cucereasca, la sfarsitul lunii mai 1453, capitala imperiului Bizantin. Dimensiunile si capacitatea "monstrilor" turcesti sunt intr-adevar impresionante iar confirmari in acest sens se regasesc si in cronicile moldovenesti. Dintre acestea, Ion Neculce retine ca, in anul 1672, turcii treceau Dunarea si se indreptau spre Cetatea Camenitei, prin Tara Moldovei, "cu multa oaste si cu multe tunuri grele si mari. Si la un tun pune cite 80 de bivoli" .

Este adevarat ca si aparatorii bizantini aveau in dotare - pe langa sulite, sageti, culevrine, catapulte de aruncat pietre - si cateva tunuri de provenienta diversa, putin numeroase. Pentru folosirea lor, nu existau suficiente rezerve de salpetru, totodata fiind asezate in mai multe puncte ale fortificatiilor iar atunci cand erau slobozite, prin vibratii si in urma reculului, afectau zidurile. Unele tunuri, prost turnate, au explodat la prima tragere omorand servantii, astfel incat s-a renuntat la utilizarea acestora .

Dupa aceasta mare reusita, turcii au acordat o atentie deosebita artileriei, efectivele acesteia sporind pana, in secolul XVI, la 2000 de oameni. Cu ajutorul mesterilor apuseni, otomanii au cunoscut cea mai inaintata tehnica de faurire a armelor de foc, desi nu au ezitat sa-si completeze arsenalul si cu tunuri cumparate din strainatate sau capturate in lupta . La scurt timp dupa caderea Constantinopolului, tunurile cele mari ale sultanului si-au facut aparitia sub zidurile Belgradului iar in 1592 bateau la portile Vienei inspaimantand lumea crestina . In urma asediului Constantinopolului, armata turceasca a capatat multa experienta in arta cuceririi fortificatiilor. Tactica lor esentiala consta in concentrarea unui puternic foc de artilerie asupra unor sectoare sau mai multor puncte, pentru a face brese. Se preferau portile - elementele cele mai vulnerabile. Dupa ce se reusea spargerea unui zid, se mentinea focul puternic, pana in clipa declansarii asaltului, pentru a nu lasa ragaz garnizoanei sa se baricadeze. In asediu, erau aruncate coloane puternice si numeroase, care zdrobeau apararea, dispersata si hartuita de alte efective, prin atacuri false si loviri in alte puncte .

Se impunea, de urgenta, aplicarea unor noi solutii de perfectionare a tehnicii constructiilor defensive. O prima masura a fost dotarea cu acelasi tip de arma a fortificatiilor expuse, asa cum s-a vazut si in cazul Constantinopolului. Moldova pare a fi una dintre primele tari europene care, la un an de la caderea marii cetati bizantine, si-a amplasat tunuri pe zidurile de la Cetatea Alba, special amenajate cu aceasta ocazie . Cel putin, asa rezulta din continutul unei inscriptii sapate in piatra descoperite aici, care retine pentru posteritate urmatoarele: "S-a savarsit acest zid
Si a fost inarmat (cu tunuri) de panul
Stanciul, in anul
6962, luna lui martie" .

Dotari similare - probabil din aceeasi vreme - erau si la Cetatea Chiliei, cel putin dintr-o cronica de la Manastirea Putna rezulta ca, la 22 iunie 1462, aparatorii fortificatiei dunarene respingeau cu tunuri prima incercare a lui Stefan cel Mare de a o cuceri. In timpul asediului, "ilu lovira cu pusca in calcaiu" chiar pe marele voievod.

Asistand la asediul turcesc asupra Cetatii Neamtului, in vara lui 1476, Giovanni Maria Angiolello noteaza urmatoarele: "Facandu-se incercarea de a cuceri zisa cetate (Cetatea Neamtului, n. V.J.), s-au asezat sapte bombarde si timp de 8 zile s-au straduit a o cuprinde. Doua din acele bombarde au plesnit, iar acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi" . Ceva mai tarziu, cronicarul Ion Neculce completeaza cu noi amanunte - din interiorul taberei moldovenesti - marturia secretarului italian al sultanului: "imparatul turcescu au vinit cu toata puterea lui la Cetatea Neamtului. Si au suit pustile deasupra unui munte pre despre Moldova. Si au inceput a bate Cetatea Neamtului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamtu inchis in cetate. Si vazand ca bat cetatea, au dzis pazitorilor sa spuie mumei lui Stefan-voda sa-l sloboada de la inchisoare, din temnita, pre dansul, ca el va mantui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamtu de la inchisoare, s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte de ave nevoie cetatea. Si au si lovit in gura unii pusci turcesti, de au sfaramat-o. si au inceput a bate in corturile turcilor, cat si boldul de la curtea imparatului l-au sfaramat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel virfu de munte de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au cautat a sa da in laturi de la acel locu" .

Se desprind de aici cateva concluzii importante, unele subliniate si ceva mai sus, dintre care, de observat:

Amplasarea bateriilor turcesti - sapte bombarde, probabil de calibru mare - s-a facut "deasupra unui munte pre despre Moldova". A fost supusa asediului fatada de rasarit si nu cea de nord. Chiar si in cazul unor tunuri de calibru mediu - adecvate asediului unei cetati -, de pe aceasta pozitie se putea asigura baterea Cetatii Neamtului de la o distanta care, socotind ochirea in curba, se incadreaza usor in limita celor 980 de metri . Si aceasta, fara a lua in considerare posibilitatea ca turcii sa-si fi adus, la asediul din 1476, celebrii monstri, cu care puteau bate la distante de peste un kilometru. De altfel, Cronica moldo-germana, contemporana evenimentelor, retine ca aparatorii Neamtului "au tras din castel in tunul cel mare" (subl. V.J.) al sultanului, prin urmare, este vorba si despre o piesa de mare calibru. De notat ca aceasta distanta era accesibila si tevilor de calibru mic ce varia de la 0,25 m la 0,182 m ;
Garnizoana Cetatii Neamtului a fost surprinsa de pozitiile ocupate de asediatori, fortificatia fiind asigurata cu centura bastionara si cu tunuri, mai ales pe fatada de nord;
Tunurile cetatii trebuiau repozitionate - cu noi calcule ale unghiurilor de batere - si, pentru aceasta, erau nevoiti sa apeleze la serviciile unui mester strain, aflat in inchisoare: "s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor". Se poate deduce, de aici, organizarea tragerii in baza unor principii stiintifice, pe un studiu al traiectoriei, caracteristica pe care generalul Radu Rosetti o identifica abia pentru secolul urmator .

Functionalitatea fortificatiei este asigurata de garnizoana iar asediul unei cetati presupune, de fapt, lupta cu aparatorii, pentru ocuparea pozitiei intarite. Initiativa, in lupta, era luata, in special, de armata aflata in afara zidurilor fortificate, asediatii avand un rol pasiv. Pentru cucerirea unei fortificatii, s-a recurs rar la incercuirea si infometarea garnizoanei, metoda mai dificil de infaptuit. Razboaiele medievale erau de scurta durata, intrucat organizarea ostilor nu permitea sa se tina mult timp oamenii sub arme. Solutia la care se recurgea, in mod curent, era aceea a atacului in forta. Acesta se realiza prin metoda surprinderii fiind masate, de la inceput, sub zidurile cetatii, mari mijloace de actiune, in speranta ca se putea intimida garnizoana sau prin spargerea unor sectoare vulnerabile, inainte ca aparatorii sa raspunda eficient. O alta varianta era atacul sistematic .

Implicati direct in marile confruntari ale veacurilor XIV-XV, romanii au fost nevoiti sa tina pasul cu inovatiile tehnice in materie, atitudine ce constituia nu doar un factor determinant al puterii , ci, mai ales, o conditie sine qua non pentru rezistenta. Artileria si armele de foc din dotarea armatei otomane au avut de infruntat aceleasi arme ale ostilor romanesti iar disproportia numerica era compensata prin priceperea romanilor de a profita la maxim de cadrul natural si prin limitarea drastica a posibilitatilor de aprovizionare a invadatorilor, prin tactica parjolirii ogoarelor si otravirii fantanilor, urmata de hartuirea permanenta a carelor cu provizii ale inamicului.

Artileria, insa, si-a dovedit cea mai mare eficacitate ca arma de asediu si mai putin pentru ceea ce literatura de specialitate numeste "apararea activa"; din cetati, tunurile erau folosite, cu precadere, la lovirea punctelor fixe ale inamicului. Oastea Moldovei a cunoscut armele de foc - numite pive, tunuri, pusti, husnite, hacunite, sanete -, inca din timpul lui Alexandru cel Bun obtinandu-le de la negustorii genovezi, din Polonia sau de peste munti, de la Brasov, Sibiu sau Sighisoara, unde existau turnatorii de tunuri si erau manuite de mestesugarii din targuri . In privilegiul lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408, pentru negustorii lioveni se disting doua artere prin care se efectuau schimburile de marfuri dintre brasoveni, moldoveni si - prin Suceava - lioveni. Una dintre acestea lega Suceava de Brasov, prin Falticeni-Ciumulesti-padurile de la Boroaia-Targu Neamt-Tazlau-Targu Trotus iar cealalta varianta trecea prin Bacau-Onesti-Targu Trotus-Oituz-Ghimes . Produsele breslelor transilvanene - printre care si acelea ale armurierilor - au constituit obiectul unor privilegii, adesea reconfirmate, din partea voievozilor Tarii Moldovei si ai Tarii Romanesti. Tranzitul lor peste munti a cunoscut unele intreruperi, in situatiile conflictuale dintre principatele extracarpatice si regalitata maghiara, care impuneau masuri prohibitive, mai ales pentru arme .

Cercetarile arheologice recente de la Orheiul Vechi au scos la lumina doua tunuri din bronz, unul avand in interior o ghiulea din piatra. Ambele piese de artilerie sunt atribuite, de catre descoperitor, pe baza elementelor heraldice, unui atelier din Polonia si se considera a fi o captura de razboi, dupa lupta din Codrii Cosminului, din 1497. Acestea sunt compuse din doua camere, una de aprindere a explozivului si cealalta pentru plasarea ghiulelor. Dimensiunile tunurilor sunt apropiate: lungimea - 0,62 m, calibrul tunului (diametrul gurii) - 0,8 m, greutatea - 26,60 kg . Este vorba, despre o descoperire deosebita, intrucat nu poate fi vorba - asa cum constata Gheorghe Postica - despre o abandonare, cu observatia ca toate armele de metal erau culese de la locul bataliilor. Armele care au ramas functionale erau refolosite iar cele deteriorate se topeau, fierul fiind unul dintre materialele cele mai costisitoare. Trimiterea la dainuirea, pana la finele veacului XIX, a sapelor de lemn - de unde si celebra expresie ce sugereaza saracia lucie -, a harletelor si brazdarelor de lemn, care aveau doar partea activa, respectiv taisul, din metal, este sugestiva. Tunurile descoperite la Orhei au fost ascunse, in vederea recuperarii lor ulterioare, insa evenimentul nefast care a determinat "tezaurizarea" a fost fatal si celor care le-au ingropat.

In timpul lui Stefan cel Mare, erau constituite corpuri distincte de artilerie, care si-au spus cuvantul in asediul Chiliei din 1465 si erau date in grija marelui setrar. In camp deschis, tunurile nu au avut acelasi impact fiind slobozite mai ales in momentul inceperii atacului dar au fost prezente in luptele de la Vaslui (1475) si Valea Alba (1476) . In batalia de la Obertyn, din 22 august 1531, moldovenii lui Petru Rares, in numar de 20000 de oameni, sufereau o infrangere rusinoasa in fata a 7000 de polonezi si - sustine un martor ocular, Ericole Dalmatul - au pierdut toata artileria, care se ridica la "peste 50 tunuri de bronz" .

Un secol mai tarziu, cand armele de foc au cunoscut o anumita perfectionare impunand trecerea la lupta in transee si in intarituri de pamant, care reuseau sa "inghita" proiectilele, Miron Costin - reproducand unele strategii de asediu - aduce indirect si unele lamuriri pentru rolul tunurilor in batalie: "ce, cum ne vor vedea, de alta nu s-or apuca, ce indata de santuri sa faca. Sa facem dara cu totii navala pana n-au santuri, si la graba asea de sargu, nici sinetele nu sa slobod toate. Iara cetatea ce sa va da cu pusci ori cu sacaluse, acelea putina paguba fac in oaste, ales care misca si la un loc nu sta. Nu toate cate sa slobod glonturile nemerescu, mai largu ieste pe de laturi decat omul. La noi este o poveste, ca cine piere de glontu de tun, tot era de fulger sa moara. Mica tinta este omul cu sabie zmulta si mai lesne streletului a nimici o vrabie decat pe un om calare cu arme. Graba pierde, adevarat, de multe ori, iara de multe ori izbandeste" (subl. V.J.).

Observatia lui Miron Costin este cat se poate de realista, chiar daca a crescut puterea de distrugere a armamentului, bataia artileriei - fara a lua in calcul unele "recorduri" in materie, atinse de turci - era sub 1000 de pasi (aproximativ 900 m). De asemenea, panza de foc ce se putea crea in fata dispozitivului de lupta masura pana la 250-300 pasi, fapt care solicita manevre tactice suplimentare, pentru a-i atrage pe adversari sub focul artileriei . Pentru ca instalarea tunurilor pe afet sau pe sol nu permitea, inca, modificarea rapida a unghiului de tragere, punctele de cadere a proiectilelor nu aveau o variatie mare si erau cunoscute de adversari de la primele salve fiind usor de evitat. Dupa terminarea descarcarii - daca mersul luptei impunea masura -, atacatorii se grabeau sa ajunga in spatele panzei de foc pana la urmatoarea tragere, apoi se repezeau asupra gurilor de foc. La Razboieni, atunci cand turcii au ajuns in fata tunurilor si au observat ca servantii se pregateau sa dea foc, s-au culcat la pamant, astfel incat proiectilele au trecut deasupra infanteriei. Tunurile nu mai puteau trage, atunci cand incepea lupta corp la corp, pentru a nu lovi propria pedestrime . De asemenea, in lupta de la Cahul, din 1574, turcii - daca au vazut ca moldovenii lui Ioan Voda cel Viteaz lupta cu mare vitejie - "cu multe mestesuguri au nevoit sa-i amageasca pre moldoveni sa-i aduca asupra puscilor. Ci vazindu moldovenii mestesugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pana da dos, ca vediia ca fuga lor ieste cu inselaciune" .

Incepand cu vremea lui Stefan cel Mare, mentiunile privitoare la folosirea armelor de foc sunt din ce in ce mai frecvente in cronicile noastre. Se constata o imbunatatire a armelor de foc portative - sanetele, archebuzele, muschetele, pistoalele (pentru cavalerie) -, datorita perfectionarii sistemelor de aprindere si ochire. Noile performante scurtau durata reincarcarii, ochirii si tragerii. Cu toate acestea, ritmul de tragere al armelor de foc ramanea inca modest . Daca tunurile lui Stefan cel Mare, in lupta de la Podul Inalt, erau capabile sa traga cate sapte proiectile, in secolul urmator, un singur tun putea lovi in jur de 25-36 ori, pe zi de lupta . Acest fenomen presupune, cu incepere din a doua jumatate a veacului XVI, profesionalizarea militara. Costurile ridicate ale armelor de foc i-au scos pe tarani din lupta si au fost cooptate, aproape in exclusivitate, corpuri de lefegii, care introduc procedee de lupta importate din centrul si occidentul Europei. Tehnici de lupta nefamiliare romanilor, ce presupuneau - printre altele - lupta in camp deschis, inlocuiau actele de initiativa individuala cu o disciplina pasiva, nepotrivita ostenilor nostri, aspecte care, cu unele mici exceptii, au dus la decaderea completa a armatelor romanesti .

Dintre aspectele interesante privind importanta crescuta a artileriei, este selectata aici relatarea lui Grigore Ureche, cu privire la lupta dintre Despot si Alexandru Lapusneanu, de la 18 noiembrie 1561, dupa care cel din urma isi incheia prima domnie. Fiind luat prin surprindere de venirea ostii lui Despot numarand in jur de 12000 de razboinici, cu ajutor de peste munti, Lapusneanu a reusit sa adune doar corpul de artilerie, "cu vreo 1500 de oameni". Batalia a avut loc pe Jijia, in satul Verbie, tunurile lui Alexandru Lapusneanu fiind asezate spre podul de peste rau, pe unde trebuia sa treaca oastea lui Despot. Calculul voievodului moldovean s-a intors, insa, impotriva sa, intrucat, in mare lipsa de oameni, pedestrimea adversarilor a reusit sa ajunga la tunuri, pe care le-au indreptat asupra ostirii lui Lapusneanu . Aceasta reusita a fost in masura sa decida sortii luptei iar Despot urca, in scurt timp, pe scaunul de la Suceava. Trebuie observat ca disproportia numerica a celor doua armate, in favoarea lui Despot, era compensata de avantajul detinerii tunurilor de catre Alexandru Lapusneanu, care trebuia sa fie convins de eficacitatea acestei arme, altfel lua calea pribegiei inca inainte de lupta. Deloc intamplator, cheia intregii batalii - asa cum este reprodusa de Grigore Ureche - a fost capturarea tunurilor.

Despot avea, in oastea sa, compusa aproape exclusiv din mercenari straini, un corp de archebuzieri flamanzi, condusi de Jean Villey, care, insa, erau pusi mai mult pe jafuri, inclusiv din tezaurul tarii. In a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu, printre lefegiii straini din garda domneasca, se aflau 100 de archebuzieri turci. Petru Schiopu (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) era inconjurat de o garda, din care faceau parte 400 de dorobanti archebuzieri unguri, 50 de halebardieri albanezi si greci, 150 calareti unguri, albanezi, greci si rusi . De remarcat, in cazul de fata, ponderea armelor in garda domneasca, dintre care cele de foc (archebuzele) erau intr-o proportie covarsitoare.

In veacul XVI, prezenta tunurilor, numite pusti sau husnite, in armata moldovenilor, a capatat mai multa consistenta numarand in jur de 50-80 de exemplare. Alaturi de acestea, se aflau in numar mare si mortierele, numite pive. In batalia de la Cahul, din 1574, Ioan voda cel Viteaz aseza in fata turcilor 80 de pive si 30 de tunuri . Din nou, in aceasta lupta, artileria ocupa un loc central. De asemenea, pot fi identificate si primele masuri de aparare, mai eficace, impotriva tunurilor: transeele, metoda preluata de la cazaci. In cursul bataliei, strategia turcilor era sa-i atraga pe moldovenii - sprijiniti de un efectiv de cazaci - in bataia tunurilor provocand hartuiri si retrageri simulate. Moldovenii, insa, au intuit siretlicul si au evitat sa se indeparteze prea mult. Drept urmare, turcii si-au concentrat toate tunurile si sanetele spre fortele romanesti, care au ripostat intr-un mod similar. Grigore Ureche scrie, despre urmarile acestui iures - care a luat capat dupa ce ambele forte combatante s-au retras pentru odihna -, ca "nu era loc a calca pre pamintu, ci pre trupuri de om". In scurt timp, tunurile erau scoase din lupta, dupa ce a dat o ploaie si s-a inmuiat praful de pusca. Cei mai afectati au fost ostenii lui Ioan voda, asupra carora nu au intarziat sa se napusteasca multimile turcilor si tatarilor scontandu-se pe avantajul numeric. Cu efectivele reduse, Ioan voda si-a pedestrit armata si s-a retras intr-un sat, la Roscani, unde "s-au ingropat" - scrie cronicarul -, altfel spus, au sapat transee. Aici, oastea moldoveneasca, inconjurata de adversari, a reusit sa reziste trei zile sub bataia artileriei inamice, "ci nimic nu le strica, ca sa ingropasa bine in santuri". Finalul acestei ispravi este cunoscut: viteazul voievod a fost inselat de turci si a depus armele gasindu-si sfarsitul in tabara otomana, legat de cozile a doua camile .

Un alt episod al luptelor in santuri este relatat de Miron Costin si se refera la lupta de la Teleajen, dintre Ieremia Movila, sprijinit de marele hatman polonez Jan Zamoiski si Mihai Viteazul. Domnul muntean si-a asezat tunurile deasupra vadului peste rau, pe unde trebuia sa treaca oastea adversarului, printre care se aflau si 4000 de husari. Despre acest tip de luptatori, cronicarul sustine ca "este tot in hieru, temeinica oaste foarte si neinfrinta, ales de ostile cum sintu ale noastre si muntenesti" , la care adauga: "numai ochii si vergile gurii se vad". Artileria ambelor combatante, impreuna cu pedestrimea, era flancata de cavalerie. Spre deosebire de Mihai Viteazul, pedestrimea moldo-polona a ridicat "basti de pamintu inalte si acole au suit indata puscile". Rezultatul bataliei a fost decis de tunurile si husarii lui Ieremia Movila, care au distrus pedestrimea munteana atacand pe doua flancuri. Elementul de noutate al amenajarilor militare impuse de proliferarea armelor de foc, pe campurile de lupta, este adus, aici, de "bastile" de pamant, in timp ce oastea munteana nu s-a folosit de fortificatiile cetatii Teleajen, aflata in preajma, ci a preferat sa se apere in santuri .

Cu cat se apropie de vremea noastra, stirile privind utilizarea artileriei pe campurile de lupta devin tot mai consistente. Prezente deja in toate luptele de anvergura, tunurile ocupa un loc important in economia bataliei, de aceea anihilarea sau capturarea bateriei inamice aducea, de cele mai multe ori, si izbanda. Tunurile isi dovedeau eficienta, mai ales, in dispersarea si dezordonarea grupurilor de osteni creand degringolada printre adversari in momentul atacului, asa cum s-a intamplat - dintre multe alte cazuri - in timpul luptei de la Stanilesti, din 1711. Aici, "moscalii ave si cite o pusca mare pe la steaguri, si unde vede cite un bulucu de turci, cite dzece, cincispradzece, ei si intorce cite o pusca cu caruta si da in turci. Si ase indrepta pusca de bine, cit nu era niciodata sa nu loveasca ori cal ori om" .

Adaptarea fortificatiilor la evolutia artileriei si amenajarile de la Cetatea Neamtului

Performantele balistice ale tunului, in asediu, au determinat initierea unor modificari ale arhitecturii fortificate. Printre cele mai elementare masuri au fost ingrosarea zidurilor si aparitia turnurilor de artilerie. Alte forme de adaptare a cetatilor la noile arme de asediu, inregistrate in Transilvania, au constat in cresterea inaltimii curtinelor, inlaturarea acoperisurilor exterioare si inzestrarea cu turnuri exterioare si bastioane . Incercari mai timpurii, de la mijlocul veacului XV, au fost identificate, in Tara Romaneasca, la cetatea Severinului - unde constructorii lui Filippo Scolari amenajau a doua incinta cu bastion deschis cu platforma, probabil pentru artilerie - si cetatea Poenari, ridicata la inceputul celei de-a doua jumatati a secolului XV avand curtine foarte groase din piatra si caramida, flancate de turnuri semicirculare, cu locasuri pentru instalarea unor tunuri usoare. Turnurile rectangulare, spre deosebire de cele circulare de origine sud-dunareana, utilizate concomitent, s-au dovedit vulnerabile in fata artileriei . Eficienta turnurilor circulare era cunoscuta inca din vremea cand principalele masinarii de izbire erau berbecii. Sunt interesante, aici, precizarile lui Vitruvius, perfect aplicabile la noile conditii, in care tunul devenise arma de asediu cea mai puternica: "Turnurile trebuie facute rotunde sau poligonale. Cele patrate sint mai repede distruse de masini: izbindu-le cu berbecii, li se stirbesc colturile, pe cind la cele rotunde izbitura impinge pietrele inspre centru ca pe niste pene, neputindu-le strica" .

Fata de perioada anterioara, turnurile circulare au suportat unele imbunatatiri constand in diminuarea inaltimii si ingrosarea zidurilor, care s-au transformat in bastei sau bastioane. Constructia de bastioane, cele mai eficiente piese fortificate ale Renasterii, este atribuita mesterilor italieni , insa isi gaseste radacini si in turnurile pline (puntoni) folosite de romani, turnurile monolit ale orientalilor si bizantinilor sau ribatele arabilor. Turnuri pline, cu diametrul de 2,3 - 3,05 m, sunt cunoscute si la cetatea de la Orheiul Vechi fiind destinate arcasilor . Datorita zidului circular, basteile ofereau avantajul reducerii suprafetei de impact pentru proiectile usurandu-le ricoseul si evitarea totala a "unghiurilor moarte" pentru aparatori. Aceste elemente fortificate, decrosate la linia de aparare, puteau avea mai multe etaje de foc, cu orificii speciale pentru evacuarea fumului sau erau umplute cu pamant si moloz iar in partea superioara aveau o platforma destinata pieselor de artilerie. Ultimul tip a fost prezent la Cetatea Neamt, Cetatea de Scaun de la Suceava si Cetatea Noua de la Gadinti eliminand o serie de probleme legate de evacuarea fumului sau protejarea zidurilor in urma reculului tunurilor, inerente in situatia turnurilor de artilerie etajate.

In ceea ce priveste definitivarea procesului de adaptare a fortificatiilor la evolutia artileriei, Moldova a devansat cu cateva decenii statele vecine, Ungaria, Polonia sau Rusia dispunand in secolul XV de cel mai puternic sistem defensiv din sud-estul Europei . De cel putin doua ori in acest veac, in 1476 si 1497, reusita militara a fost determinata de rezistenta cetatilor . Autorul amplului program constructiv este identificat de specialisti in persoana lui Stefan cel Mare, neobosit luptator si adevarat "ctitor de tara" iar datarea ceva mai restransa a momentului se opreste, dupa unele pareri, in dreptul perioadei dintre 1475-1476 . Argumentele prezentate, insa, nu sunt suficient de convingatoare - fiind trecuta cu vederea etapa de la Cetatea Alba, din 1454 -, la fel si datarea. Unul dintre acestea pare a fi o alta inscriptie de la Cetatea Alba, din 1476, desi se plaseaza cronologic in contextul bataliei de la Razboieni, ceea ce ar constitui dovada unei lipse de clarviziune politica a lui Stefan cel Mare, in clipa deciziei sale de a angaja tara intr-un razboi impotriva puternicului Imperiu otoman, in 1473, fara a avea in spate un sistem de fortificatii care sa faca fata tunurilor lui Mahomed. Cel putin, caderea lui Vlad Tepes in Tara Romaneasca trebuia sa ofere destule invataminte pentru viteazul domn moldovean si incercatii sai sfetnici.

Fara a intra prea mult in detalii, trebuie remarcat ca inscriptia in cauza a generat destule polemici istoriografice pe marginea datarii. In ciuda unei oarecare "conventii" istoriografice care acopera subiectul, va trebui, totusi, citit in inscriptie un milessim, nu valeat (ab origine mundi), ceea ce se specifica foarte clar in text prin formula "IWA EAOE AUIEUUAIIA AED" (adica "in anii de la intruparea Domnului", tradusa ca atare si de catre Ioan Bogdan). In loc de inexplicabilul NOIA (6984), din traducerea propusa de Ioan Bogdan, se citeste mult mai clar anul exprimat prin slovele AVIA (1484). Este adevarat ca datarea cunoscuta s-a impus, mai mult, dupa parcalabii mentionati, datorita lui Ioan Tanoviceanu, fapt recunoscut de editor , versiune acceptata pana la urma si de Nicolae Iorga, desi pledase initial pentru datarea 1484. Interpretarea cronologica a inscriptiei de la Cetatea Alba, prezentata aici, nu ridica umbra de confuzie legata de mentionarea unor parcalabi anteriori, dupa cum versiunea traditionala, care fixeaza anul pisaniei dupa parcalabi, pastreaza destule semne de intrebare privind mentionarea clara a milessim-ului si datarea 1484. Este corect, insa, a prezenta exact continutul izvorului istoric, indiferent de problemele interpretative pe care le poate ridica, in cazul de fata fiind evident anul 1484, confirmat si de formula "in anii de la intruparea Domnului".

Un alt argument uzitat este acela al implicarii unor mesteri italieni. In sprijinul acestei versiuni vine nu doar o bogata traditie istorica retinuta de cronicari gasind un important aport genovez la edificarea cetatilor noastre , ci si prezenta, in Moldova lui Stefan cel Mare, a unor refugiati, locuitori ai Caffei, care au evadat la Chilia, dupa cucerirea cetatii lor de catre ostile lui Mahomed II, in vara anului 1475, despre care relateaza si Ioachimus Cureus . Secretarul lui Mahomed II, Giovanni Maria Angiolello retine ca fugarii au fost primiti iar cei care au dorit sa plece au fost lasati liberi . Refuzul voievodului moldovean de a preda pe cei 127 de tineri alesi de marele vizir Ghedik Ahmed pasa pentru a fi trimisi la Istanbul spre desfatarea sultanului a constituit - alaturi de nevoia revansei dupa infrangerea rusinoasa din iarna, de la Vaslui, a eliberarii prizonierilor turci inchisi la Cetatea Neamtului , de dobandirea Chiliei si scoaterea romanilor de la rasarit de Carpati din frontul antiotoman - unul dintre motivele invadarii Tarii Moldovei, in vara lui 1476 .

Dupa un raport catre papa Sixt IV, din 16 septembrie 1476, intocmit pe baza relatarilor a cinci dintre acesti tineri veniti din Moldova, refugiatii au intrat, de fapt, in captivitatea lui Stefan cel Mare si au scapat dupa 22 iulie 1476, in contextul conflictului moldo-otoman . Faptul este confirmat si de o solie a domnului de la Suceava catre regele Cazimir IV, in 1481, in care craiul era informat ca Stefan ar fi retrocedat sultanului pe toti acei tineri, "ferecati in lanturi", cu exceptia a 20 dintre acestia, ce fusesera luati de cameniteni de la familiile de suceveni care s-au retras in Polonia, in timpul invadarii Tarii Moldovei de catre turci, in 1476. Pentru acestia, la incheierea pacii din 1480-1481, domnul Moldovei a platit sultanului o despagubire de 120.000 de aspri .

Nu este cazul a intra in amanunte privind motivele care l-au facut pe Stefan cel Mare sa procedeze astfel cu cei 127 de tineri proveniti din Caffa, acestea fiind destul de bine conturate in studiul citat, ceea ce intereseaza, insa este masura in care ei au putut fi angajati in lucrarile edilitare din Moldova. Nu poate fi negata, desigur, o implicare a unor mesteri occidentali - in special italieni -, atestati la curtea lui Stefan cel Mare, insa acestia nu faceau parte dintre captivii din Caffa . Este de admis - la nivel ipotetic desigur - ca mesteri proveniti din randul "tinerilor din Caffa" sa fi lucrat, in cea de-a doua parte a domniei lui Stefan cel Mare, mai ales la constructiile civile.

Luand in consideratie necesitatea organizarii unui sistem defensiv puternic, adaptat evolutiei tehnicii de asediu, cu efecte deja bine cunoscute in epoca, inaintea angrenarii tarii intr-un razboi cu turcii , este posibil ca lucrarile comandate de Stefan cel Mare la fortificatiile sale sa se incadreze in prima parte a domniei si sa aiba legatura cu inaltarea primei faze a Cetatii Noi de la Roman, in preajma anului 1466 . Contrastul evident cu eforturile de a intregi hotarele sudice si nordice, prin incorporarea Chiliei (1462, 1465), respectiv a Hotinului (1463) si chiar putin mai devreme - prin numirea a doi parcalabi la Cetatea Alba (1459) - nu fac decat sa consolideze supozitia de fata.

Implicarea lui Stefan cel Mare, pentru a spori capacitatea de aparare a Tarii Moldovei, pare sa fi vizat - intr-o prima etapa, post quem non 1473 - fortificatiile de piatra urmand a fi completate de amenajarea unor puncte intarite din lemn si pamant, cum sunt cele de la Craciuna, Berheci, Barlad , pana in ajunul confruntarii de la Razboieni. In acest caz, implicarea "tinerilor caffezi" - daca putea fi vorba de asa ceva - pare a fi neconcludenta, mai ales ca posibilitatea deschiderii unor ample santiere de constructie, intr-un singur an (vara 1475-vara 1476), la Cetatea Alba, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamtului, Cetatea Hotin, Cetatea Noua de la Roman (probabil), in afara celor de la intariturile de lemn si pamant, presupune un efort supraevaluat, in istoriografie, pentru efectivele economice si demografice de atunci ale Tarii Moldovei.

Situatia depistata la Cetatea de Scaun a Sucevei poate veni in sprijinul observatiilor de mai sus. Concluziile formulate in urma campaniei arheologice din 1954, referitoare la faza scoaterii din uz a santului de aparare initial, in paralel cu ridicarea celei de-a doua panze de zid, cu un nou sant de aparare, nu au un caracter definitiv. Faptul este recunoscut chiar de colectivul de cercetatori, atunci cand noteaza ca etapa in discutie "va trebui definita arheologic si fixata cronologic" . Ca unul dintre elementele de datare cu o marja de eroare deloc neglijabila, materialele ceramice prelevate de pe fundul santului I de aparare al Cetatii Sucevei se incadreaza, cronologic, intre finele veacului XIV si a doua jumatate a celui urmator iar ceramica scoasa din santul II de aparare este fixata, de catre descoperitori, intre sfarsitul secolului XV - finele secolului XVII . La capatul acestor considerente, merita a se atrage atentia, aici, asupra unui aspect de natura strict tehnica si anume caracterul relativ al incadrarilor cronologice ce se pot efectua pe baza martorilor ceramici.

Conform datelor existente, Cetatea Sucevei prezinta patru faze importante de constructie:

fortul lui Petru I Musatinul, de forma rectangulara, cu turnuri patrate,
un "zid-scut", atribuit lui Alexandru cel Bun;
o centura de ziduri subtiri de piatra, cu turnuri patrate, numita si prima faza Stefan cel Mare;
centura de ziduri cu turnuri circulare ce dubleaza curtina cu turnuri patrate - faza II Stefan cel Mare.

Dupa unii specialisti, panza de zid atribuita lui Alexandru cel Bun reprezinta, de fapt, urmele unei centuri care proteja fortul lui Petru I Musatinul . O alta optiune - se pare, mai plauzibila - este ca respectiva panza de zid are sarcina de a proteja poarta de atacurile directe .

In privinta centurii duble de ziduri, rezultata in urma etapelor finale de constructie atribuite lui Stefan cel Mare, este evident ca reprezinta o masura de eficientizare a capacitatii de rezistenta a curtinelor cu turnuri patrate, anterioare, in fata pieselor de artilerie. Astfel, turnurile patrate au fost ingrosate si rotunjite fiind transformate in bastioane iar zidul dintre ele a fost dublat. Poate fi vorba, aici, despre un "experiment" , in conditiile in care turnurile patrate si-au dovedit ineficienta in fata armelor de foc inca inaintea incoronarii lui Stefan cel Mare, lasand loc deja turnurilor semicirculare si bastioanelor? De ce nu exista un "experiment" asemanator in cazul nucleului initial al Cetatii Noi de la Roman, considerat a fi anterior fazei stefaniene de la Cetatea Sucevei si ridicat, de la inceput, cu turnuri circulare?

La Cetatea Sucevei avem, probabil, cel mai concludent caz in care - evitandu-se ridicarea unor elemente fortificate noi - imbunatatirea performantelor balistice ale armelor de asediu a determinat perfectionarea mobilierului cu caracter defensiv preexistent. Centura cu turnuri patrate pare a fi fost inceputa inainte de anul 1453, poate chiar in timpul domniei lui Alexandru cel Bun, in relatie cu fortificarile post 1420 de la Cetatea Alba, in vreme ce zidurile care le dubleaza, concomitent cu rotunjirea turnurilor existente si adaugarea unora noi, se datoreaza mesterilor lui Stefan cel Mare. Astfel, nu s-ar mai putea atribui vremii lui Stefan cel Mare perpetuarea unor traditii depasite de construire a fortificatiilor, acestea - provenite si caracteristice unei perioade anterioare - au fost doar imbunatatite, prin folosirea tehnicilor noi. Si aici poate fi certificat rolul novator al epocii lui Stefan cel Mare, in domeniul constructiilor militare de piatra, alaturi de aplicarea aceleiasi solutii, de largire a platformei aparate, prin adaugarea unor noi curti strajuite de bastioane la alte cetati, la Neamt, Hotin, Roman. Desigur, in cazul in care mesterii stefanieni nu aveau cunostinta despre existenta metodelor de incastrare a turnurilor patrate in turnurile circulare, identificate de cercetatori la cetatile genoveze din Crimeea . Solutia amenajarii noilor curti bastionare poate fi inspirata din rezultatele obtinute la Suceava, fara insa a scoate din calcul si influenta modelelor preexistente de la Chilia si Cetatea Alba.

Referitor la Cetatea Neamtului, fortul rectangular musatin a suportat cateva modificari adaugandu-se o noua poarta in turnul de nord-est, fiind suprainaltate curtinele si - in locul dependintelor din lemn care au existat, probabil, intre turnuri - s-au amenajat incaperi din piatra, mai sigure, urme ale boltirilor de caramida si ale paturilor de bolta mai puteau fi "citite" si inainte de recenta restaurare. Tot atunci, se pare, a fost deschisa, in zidul de vest al fortului central, cu acces direct spre exterior, o portita de refugiu, cu boltire in arc frant, de factura gotica. Aceasta - aflata putin mai sus decat nivelul de calcare din interiorul cetatii - era blocata, pe interior, de trei barne, al caror locas se mai pastreaza in miezul zidariei .

Multe dintre incaperile construite pastreaza urme ale mai multor refaceri succesive, ulterioare domniei lui Stefan cel Mare. In mare parte sunt atribuite lui Vasile Lupu, care - pentru a feri cetatea de vigilenta turcilor - a declarat-o manastire pusa sub obladuirea manastirii Secu . Lucrarile in discutie sunt atestate si de o inscriptie inaugurala, luata ulterior de calugari si incastrata in zidurile de piatra ale turnului de la Paraclisul Maicii Domnului, Manastirea Secu, cu urmatorul continut: "Cu voia Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh Io Vasile Voevod, domn al Tarii Moldovei am vazut lucrarea buna cetatea Neamt in anul 7154 (=1646)" .

Se pare ca modificarile s-au redus, mai mult, la reamenajarea spatiului interior, fara a se rasfrange asupra elementelor cu caracter strict militar. Mai multe faze de constructie pot fi observate, de exemplu, in incaperea denumita "monetarie", caracterizata prin ingrosari ale peretilor, transformari ale unor sectoare boltite sau nise laterale. Unele lucrari este posibil sa fi fost efectuate si la nivelul superior al turnului de nord-vest, unde s-au pastrat nise de acces anacronice. Cu toate acestea - spre dezamagirea unor aprige insistente, care urmaresc repunerea in functiune a unui asezamant monahal sau macar a unui lacas de inchinare pentru credinciosii din cartierul targnemtean Condreni, in incinta fortificatiei medievale -, misionarul Bandini observa ca manastirea "arata mai degraba a cetate" . O anumita relevanta, trebuie sa o aiba si faptul ca misionarul simtea nevoia - la capatul consideratiilor sale despre Cetatea Neamt - sa confirme impresia initiala: "Ai zice cu mai multa dreptate ca este o cetate decit o manastire" .

Pe latura de rasarit, la cel de-al doilea nivel, s-au pastrat ruinele unui mic paraclis de plan dreptunghiular, avand absida principala de forma circulara, cu ocnita formata in miezul curtinei, cu doua compartimentari, altar si naos, despre care se stie ca a avut hramul Sf. Nicolae . Bandini descrie cu admiratie acest lacas de cult ridicat "cu mare mestesug", care, inauntru, adapostea "icoanele stralucind de aur ale Domnului Hristos si a Maicii Sale, ale sfintilor apostoli si ai parintilor greci" (ortodocsi, n. V.J.). Iconostasul paraclisului poate fi vazut, astazi - in conditii de conservare precare -, la muzeul Manastirii Neamtului. Ctitoria sa este, insa, destul de dificil de atribuit lui Vasile Lupu , pe baza inscriptiei reproduse mai sus si a actelor de danie si intaritura aduse drept argument. Ramane de banuit, totusi, ca un lacas de inchinare s-a aflat in cetate, mult mai devreme iar interventia presupusa a lui Vasile Lupu asupra paraclisului trebuie sa se fi realizat sub forma unor reparatii curente si in contextul - mai larg - al "reprofilarii" obiectivului.

Aceasta presupozitie pare sa fie sustinuta chiar de aspectul nisei semicirculare a absidei altarului. Judecand dupa zidarie, cavitatea absidei este executata in grosimea curtinei de rasarit, odata cu constructia cetatii de piatra. Fiecare piatra este asezata cu grija, fara ca intreg paramentul, ca si fiecare element in parte, sa prezinte urmele unei sparturi ulterioare, ceea ce s-ar fi intamplat daca absida de altar nu ar fi fost prevazuta in proiectul initial. De asemenea, in cazul unei sparturi a peretelui, pentru a se realiza circumferinta absidei, pe suprafata vizibila dinspre interior trebuia sa se regaseasca piatra marunta din compozitia emplectonului, ceea ce nu se confirma aici. Observatia de mai sus constituie un argument serios pentru presupunerea existentei unor constructii interioare intre turnuri, inainte de faza Stefan cel Mare si care, foarte probabil, erau din lemn.

Contrar indiciilor existente la fata locului, Mariana Slapac sustine ca paraclisul, de plan rectangular de la Cetatea Neamtului, a fost ctitorit de Stefan cel Mare iar absida principala avea, initial, un traseu rectangular. Cel putin confirma faptul ca lacasul de cult din cetate este anterior perioadei lui Vasile Lupu. Odata cu refacerile din perioada lui Vasile Lupu, paraclisul ar fi suportat unele prefaceri, in sensul "imbracarii" altarului cu o noua zidarie rezultand un nou plan, semicircular . Aceasta interpretare, ca si existenta celor "doua nise simetrice in peretii laterali", nu poate fi "citita" pe teren, unde zidaria nu tradeaza urme ale vreunei noi alipiri, ce ar fi fost vizibila, cel mai simplu, prin generarea unei fisuri, inevitabila in astfel de cazuri. Apoi, cavitatea absidei, in forma actuala, respecta grosimea optima, pentru a nu afecta stabilitatea curtinei de est a cetatii.

Analogia, pentru o asemenea solutie arhitectonica, se regaseste chiar in cuprinsul Tarii Moldovei, in citadela de piatra cu patru turnuri circulare pe colturi de la Cetatea Alba. Aici, ca si la Cetatea Neamtului, specialistii au identificat o absida de altar, cu nise laterale pentru diaconicon si proscomidie, amenajata in grosimea curtinei de est a fortului rectangular . O situatie similara este posibil sa se regaseasca si la paraclisul de piatra din Cetatea Hotinului, datat cel mai devreme in timpul lui Stefan cel Mare , si acesta alipit - se pare - unei abside, despre care sunt toate motivele sa se creada ca este mai veche si a fost parte componenta a unui naos preexistent, din lemn. Altminteri, chiar si in lipsa amanuntelor prezentate mai sus, este greu de crezut ca, pana in vremea lui Stefan cel Mare, cetatile medievale moldovenesti nu au adapostit in interiorul lor lacasuri de inchinaciune, oricat de mici.

Viziunea mistica a societatii crestine medievale de pana in a doua jumatate a secolului XV, in cazul de fata, nu putea exclude, desigur, rolul de salvare - spirituala dar si fizica - al simbolurilor crestine, printre care un loc de frunte il ocupau lacasurile de cult si puterea rugaciunii. Se face apel, aici, la cunoscuta scena murala Asediul Constantinopolului, identificata pe frescele lacasurilor de cult moldovenesti de la Probota, Baia, Sf. Gheorghe din Suceava, Balinesti, Arbore, Humor, Moldovita , acolo unde, printre aparatorii cetatii, sunt infatisate procesiuni de icoane, fapt ce arata ca misiunea invocarii ajutorului divin nu era considerata un act cu valoare secundara. Divinitatea avea un loc bine stabilit in incinta cetatii (cu ambele sensuri de oras si fortificatie), ba mai mult decat atat, era chiar protectoarea acesteia iar o amenajare in care sa-i fie simtita prezenta nu putea lipsi, pentru a asigura dubla aparare: divina si umana.

Dintre toate incaperile, se remarca sala de la cel de-al doilea nivel al corpului de vest, alipita de turnul nord-vestic si - cu siguranta -, dupa urmele pastrate in zid, este vorba despre un spatiu cu destinatie aparte. Cei care au repus in valoare cetatea au denumit-o "sala de sfat si judecata". Formele de boltire deosebite de restul incaperilor prezinta trei arcuiri succesive din caramida pe peretele curtinei si este de presupus ca acestea sa se fi sprijinit pe doua siruri a cate trei coloane fiecare, dispuse longitudinal, o frumoasa aplicare a traditiilor goticului tarziu.

Accesul dintre nivele in corpurile de cladire se facea prin scari de piatra stramte, dispuse in spirala ("melc") sau in unghi drept. Pe laturile de vest si de sud s-au pastrat cateva fragmente ale scarilor in spirala, prima fiind izolata de un perete circular, prevazut cu iesiri spre fiecare nivel, foarte asemanatoare cu treptele descoperite la casa egumenului de la Manastirea Moldovita sau cele functionale inca la bisericile nemtene de la manastirea Bisericani, ctitorita de Stefanita, nepotul lui Stefan cel Mare (din piatra si lemn), la Biserica "Sf. Voievozi", de sec. XVII, din satul Carligi, com. Stefan cel Mare (din piatra), la biserica de sec. XIX din satul Pastraveni (din lemn) si altele.

Pe santul de aparare vechi a fost construita o noua panza de zid, cu patru bastioane pline, cu rolul de a apara sectorul cel mai vulnerabil, dinspre platou, determinand o largire a suprafetei totale a ansamblului fortificat cu cca 800 m2. Spatiul dintre curtina bastionara si fortul rectangular, de cca 20 m, a fost nivelat rezultand si o suprainaltare a nivelului de calcare pe toata suprafata sitului . In curtea exterioara, in dreptul contrafortilor, au fost surprinsi piloni de zidarie care asigura stabilitatea umpluturii de pamant .

Suprainaltarea sitului s-a rasfrant si asupra portii, zisa "musatina", de la mijlocul curtinei de nord, cu o vizibila disproportie intre dimensiunile arcului frant ale acesteia si restul ancadramentului. Dupa profilul sectiunii arheologice din anul 1454, dintre fortul rectangular si panza cu bastioane, s-ar putea ajunge la o concluzie similara, avand in vedere ca in desenul stratigrafic nu a fost surprinsa groapa de fundare a elevatiei din timpul lui Petru I Musatinul, urmele aflandu-se, desigur, la o adancime mai mare decat aceea la care s-a oprit sapatura. Rezultatele cercetarilor din 1962 confirma ca golul portii musatine coboara pana la nivelul de pornire al fundatiei, aproximativ -5 m si faptul ca nivelul de calcare corespunzator secolului XIV se afla la aproape -0,40 m de la nivelul actual de calcare. Este, insa, destul de interesanta pozitia unei loazbe de stejar din golul portii, intr-un strat de umplutura, datat in sec. XIV si sub o amenajare din piatra care ar constitui "pragul" initial (vezi fig. 28). Judecand dupa desenele de profil si avand in vedere rigurozitatea cercetatorului, nu pare a fi o versiune sustenabila posibilitatea ca aceasta barna sa constituie indiciul neobservat al unui prim prag al portii musatine.

Din pacate, cercetarile intreprinse si primii restauratori ai cetatii nu au putut preciza inaltimea bastioanelor si a curtinei dintre ele, oprindu-se la nivelul unui strat de moloz ce constituie nivelul de calcare actual, pe care se mai poate deslusi si urma sectiunii arheologice din 1954. Foarte probabil, zidurile erau ceva mai inalte, astfel incat sa poata incadra in miezul zidariei ocnitele de tragere pentru tunuri descoperite in apropiere si asezate acum pe bastioane. Astfel, ar rezulta o diferenta de nivel mai eficace intre platou si curtea exterioara, despartite de un nou sant de aparare care, dupa Radu Popa, ar avea o adancime de 10 m si o latime de 25 m . Desi, pana in prezent, nu au fost depistate urme arheologice, este posibil ca peretii santurilor de aparare sa fi fost dotati cu tepi camuflate sau alte accesorii defensive. Legatura dintre santul de aparare si ansamblul fortificat s-a facut pe un pod cu un traseu curbat, sprijinit pe 11 piloni de piatra.

In cazul in care fragmentul de boltire ramas la bazele unui pilon de la curbura podului a fost desprins din alt sector al fortificatiei, este de presupus ca podina era din lemn, material care putea fi inlaturat lesne, pentru a crea dificultati suplimentare accesului asediatorilor spre poarta principala. Altminteri, este posibil ca doar partea dintre ultimul pilon si zidul exterior sa fi fost mobila iar restul sa se fi sprijinit pe boltiri din piatra. Desigur, traditia locala care sustine ca podul s-a intins pe piei de bivol asezate pe stalpi este lipsita de valoare istorica, ca si aceea despre sapatorii "fantanii" din interior care, pentru a nu se sufoca forand stanca dura in cautarea apei pana la nivelul Ozanei, tineau in gura artere de bovidee, probabil, asemenea scafandrilor din zilele noastre.

Curbarea si orientarea podului de la Cetatea Neamtului - spre deosebire de cel scurt si drept de la Cetatea Sucevei -, cu intentia clara de a lungi traseul de acces, probeaza, de asemenea, experienta vasta a constructorilor lui Stefan cel Mare. Astfel, asediatorii care inaintau pe pod erau expusi, pentru mai mult timp, tirurilor aparatorilor. Totodata, datorita pozitiei sale in raport cu fortificatia, inamicii erau siliti sa schimbe armele de pe o mana pe alta, cele de aparare, pavezele, pe dreapta iar cele de atac, pe stanga, devenind practic inofensivi. Din nou, se constata si aici aplicarea unor principii defensive vechi, inregistrate si explicate de arhitectul Vitruvius: "Trebuie avuta foarte mare grija ca accesul celor care ataca zidurile sa nu fie lesnicios (...). Planul trebuie conceput in asa fel ca drumurile catre porti sa nu fie directe, ci pe la stinga lor.

Daca se va face astfel, atunci partea dreapta a celor ce se apropie, neacoperita de scut, va fi cea mai apropiata de zid" (subl. V. J.).

Pentru cei care reuseau sa parcurga podul, singura solutie de acces in cetate, s-au amenajat doua "capcane", numite si "curse de soareci" , de forma unor gropi zidite in piatra, chiar in spatele panzei cu bastioane si mascate de podine balansoare. Mizandu-se pe aglomerarea si panica asediatorilor grabiti sa intre in focul luptei, capcanele puteau produce un numar considerabil de victime. Nu este exclus ca expresia "a calca peste cadavre" sa se datoreze acestor elemente defensive. Asediatorii care reuseau sa evite ploaia de sageti, pietre si gloante ale aparatorilor si "cursele de sobolani" ajungand sub zidurile cetatii, aveau parte de alte "surprize": "deasupra capetelor dusmanilor, carara caldari cu apa clocotita si cu smoala, cu murdarii de om si cu nisip calcinat fierbinte" . Prin urmare, cucerirea unei cetati era o intreprindere destul de dificila.

Pe de alta parte, trebuie facuta observatia ca si agresorii aveau grija sa se informeze din timp, pentru a-si pune la punct strategia de asediu, pana in cele mai mici detalii. Astfel, in anul 1672 - din porunca marelui vizir al Imperiului Otoman, Chiupriului Fazil Ahmed pasa -, domnul Tarii Moldovei, Gheorghe Duca, l-a trimis pe un anume Gligorie Cornescu in Polonia, "ce era foarte mester de scrisori si de sapaturi la pietre si la alte lucruri" , pentru a spiona Cetatea Camenitei. Iscoada moldovenilor si-a indeplinit misiunea cu succes: "au facut chip cetatii Camenitii de ceara, cu toate tocmelele ei dinluntru si denafara", macheta trimisa ulterior la Poarta .

Revenind la Cetatea Neamtului, poarta principala, in ciuda interventiilor ulterioare, pastreaza, in fata, urmele unui pod mobil, reprezentate de lacasul de caramida din dreapta intrarii, pe care rulau pe verticala contragreutatile si pare sa fi fost dotat cu o hersa. Cu toate acestea, avand in vedere si lipsa unor elemente de fortificare suplimentare la poarta musatina, intrarea in cetate nu tradeaza o atentie speciala din partea constructorilor cetatii, fapt explicabil prin eficienta celorlalte piese defensive care impiedicau accesul.

Intr-un loc neidentificat, pe culmea Cerdacului, se afla un punct de straja al cetatii, despre care Profira Groholschi sustine ca a fost stricat in anul 1896, din dispozitia primariei orasului Targu Neamt .

Astfel intarita, Cetatea Neamtului a constituit un puternic punct de aparare, destul de hotarator, atat pentru mentinerea tarii sub obedienta otomana, cat si pentru stabilitatea domniilor, unii dintre titularii tronului Tarii Moldovei, siliti de turci si confruntati cu problemele generate de "cuibarirea" diversilor aventurieri inarmati intre zidurile ei, au trebuit sa o distruga. Aspectul final al cetatii, in ultima perioada de functionare, pare a se restrange la fortul rectangular, musatin - daca s-ar da credit lui Dimitrie Cantemir: "odinioara cetatea avea un zid indoit si numai o poarta, dupa aceea insa, cind turcii au stricat zidul din afara, moldovenilor nu le-a mai ramas decit cel dinlauntru" . Observatia cronicarului pare verosimila si face trimitere la cucerirea Cetatii Neamtului de catre turcii condusi de sultanul Soliman Magnificul, in 1538, cand s-a pus capat primei domnii a lui Petru Rares. Prin urmare, restaurarile ulterioare - inclusiv acelea din vremea lui Vasile Lupu - s-au efectuat, asupra fortului musatin, fara a cuprinde intreg complexul fortificat, atat din motive economice, cat si pentru a nu trezi suspiciunile turcilor.

In aceste conditii, descrierea lui Bandini facuta Cetatii Neamtului, exact dupa restaurarile pe care episcopul Sofiei, Pietro le surprindea la 1641 , pare oarecum confuza, desi, este adevarat, acesta nu face referire la starea in care se aflau diversele elemente constructive ale complexului. Dupa Marco Bandini, "manastirea inaltata pe culmea muntelui, care arata mai degraba a cetate decit a manastire, zidul de rasarit este dublu, cel din afara are 80 de picioare inaltime, cel dinauntru, 50" . Sa fie vorba despre o refacere completa in vremea lui Vasile Lupu, pentru ca centura cu bastioane sa fi fost distrusa ulterior de turci, intr-un interval cronologic ce s-ar intinde pana in vremea domniei lui Dimitrie Cantemir? Perioada in cauza este, insa, prea scurta, astfel incat o distrugere de asemenea anvergura, in epoca marilor cronicari, trebuia sa fie retinuta ceva mai detaliat de Dimitrie Cantemir sau alt carturar moldovean. Prin urmare, ramane banuiala ca restaurarea efectuata de mesterii lui Vasile Lupu nu a cuprins si curtina cu bastioane, distrusa si iesita din uz anterior, probabil la 1538. In fond, curtina cu bastioane pastreaza, in cea mai mare parte, nivelul suprainaltat al curtii exterioare a complexului fiind distrus doar zidul de deasupra, cel care incadra ocnitele de tragere si ii apara pe tunari.