<< Home

Secvente istorice

Primele opinii despre originea cetatilor moldovenesti apartin cronicarilor, care considera ca au fost construite in perioade diferite, "de daci, altele de romani", de genovezi si de domnie . Versiuni inspirate din traditia orala, verificate intre timp de cercetarile stiintifice, astfel incat sa avem in prezent un tablou ceva mai clar si mai argumentat pentru fiecare obiectiv in parte.

La nivel ipotetic - atat cat s-ar putea permite - si judecand dupa datele existente, se poate admite, intr-un interval cronologic cuprins intre sec. XIII - sf. sec. XIV, existenta unui microsistem de fortificatii de pamant, care prin configuratia sa ar delimita, in linii mari, conturul unei formatiuni antestatale cu puncte de aparare la Batca Doamnei in vest, Cetatea Neamtului la rasarit si intariturile Romanului in sud-est . Regiunea, cu punctele intarite amintite, mai este asigurata, in nord, de o veritabila bariera naturala creata de crestele subcarpatice impadurite ce se intind de la Targu Neamt pana in muntii Stanisoarei si sprijinit in partea de rasarit printr-o inlantuire formata din dealurile inalte Corni (592 m), Runc (507 m) si inchise la miazazi de dealul Barboiu. "Santul de aparare" al acestei cetati naturale este spalat de apa Moldovei iar intariturile Romanului se infatiseaza ca un turn de straja, scos in fata "curtinei".

La acest ansamblu, mai poate fi adaugata o constructie fortificata de piatra de la Tupilati, jud. Neamt, care pana la 1842 controla vadul peste Moldova. Obiectivul, neglijat mult timp de autoritati si prea putin cunoscut de specialisti, reprezinta o cetate de piatra - de plan rectangular - cu patru turnuri circulare pe colturi, dintre care s-au mai pastrat trei, prevazute cu locasuri de tragere pentru sanete. La o prima evaluare, fortificatia de la Tupilati corespunde veacurilor XVI-XVII si merita oarecare atentie versiunea care circula printre localnici, referitoare le ridicarea obiectivului in vremea lui Stefan cel Mare. Avand in vedere ca in Moldova foarte multe constructii vechi adesea sunt atribuite marelui voievod si faptul ca elementele sale constructive sugereaza o perioada de generalizare a armelor de foc portative, cu toate implicatiile ce decurg de aici, o asemenea posibilitate de datare este privita cu rezerva. Merita a se retine insa miezul informatiei orale - ca instrument de lucru in etapa actuala a cercetarilor - si anume faptul ca cetatea de la Tupilati poate fi continuatoarea unei fortificatii anterioare, poate chiar mai vechi de veacul XV. Pe la 1843, boierul Stefan Catargi isi ridica in mijlocul cetatii o casa cu etaj, deosebit de frumoasa. Desi in Lista Monumentelor Istorice zidul de piatra, declarat monument istoric, este datat in secolul XVII , o cercetare arheologica la Tupilati ar putea identifica existenta unor amenajari cu caracter militar ceva mai timpurii, ridicate aici pentru a controla vadul Moldovei . Deocamdata insa, se pare ca demersurile semnalate in presa cu privire la intentiile actualilor proprietari - strict personale - de declasare si desfiintare a obiectivului , vor prima in fata interesului - national - de cercetare si reabilitare a rarisimului monument istoric. Daca demersurile insistente ale unor indivizi, animati de proiecte bombastice peste care sa-si asigure busturi de merit, vor reusi sa gaseasca sprijin la nivelul comisiilor de specialitate pentru masacrarea legala a vestigiilor Curtilor Domnesti din Piatra Neamt , ridicate de Stefan cel Mare, prin amenajarea - tocmai acolo - a unui pasaj auto subteran cu utilitati, pentru cetatea de la Tupilati sansele de supravietuire sunt cu atat mai mici.

Revenind la subiect, tabloul general schitat mai sus presupune - printre altele - si o existenta antestatala a Romanului, desi problema datarii aparitiei primelor intarituri cu palisada de aici constituie inca subiectul multor dezbateri istoriografice, avand in vedere, din nou, cercetarea arheologica partiala. Interesant, de asemenea, este si faptul ca, pana tarziu, desi era amplasat relativ intr-o pozitie centrala pe harta Tarii Moldovei, targul Romanului a mai fost denumit si "Targul de Jos", nume care putea avea legatura, intr-o perioada timpurie, cu extremitatea sudica a formatiunii politice dintre raurile Ozana (Neamt) si Bistrita. Spre o concluzie similara duce si observatia lui Dimitrie Cantemir, dupa care "multi cred, dar nu toti, ca aici trebuie sa fi descalecat la inceput pamantenii nostri (...). Caci nu departe de aici (Targul Romanului, n. V. J.), pe malul de rasarit al Siretului, se afla un alt loc, numit si astazi de catre locuitori Smedorova si se zice ca aici ar fi fost cea dintai si cea mai mare cetate. Este sigur ca, multa vreme dupa aceea, Stefan cel Mare a innoit si adus iarasi aceasta cetate la vechea ei faima, dar dupa multi ani Petru, poreclit Rares, nu stiu din ce pricini, a nimicit-o si a dat porunca locuitorilor sa se traga in tirgul Roman" .

In aceasta lumina, rosturile strategice ale Cetatii Neamtului - care nu apara nici o trecatoare de peste munti, se afla intr-o pozitie ceva mai retrasa fata de linia defensiva de apus si nici nu putea constitui o bariera de neocolit spre inima viitoarei Tari a Moldovei -, intr-o perioada cuprinsa intre sec. XIII - sf. sec. XIV -, par a fi ceva mai stravezii. Totodata, daca versiunea de fata poate fi probata, atunci posibilitatea preexistentei unei amenajari fortificate din lemn si pamant pe locul cetatii actuale de piatra sau undeva in apropiere se impune de la sine. De asemenea, informatia din legenda potrivit careia "mai tarziu s-au sculat oamenii de-au alungat pe nemti si le-au daramat cetatea, dar venind Stefan in scaunul Moldovei, a cladit-o iarasi..." contine probabil un suport real. Adica, initial, inainte de sf. veacului XIV, a existat o fortificatie de lemn - la ridicarea ori consolidarea careia, in baza unor presupuse intelegeri cu autoritatea din regiune, sa fi contribuit mult colonizatorii germani, teutoni sau, cel mai plauzibil, sasi -, ulterior aceasta este distrusa, prada divergentelor (interetnice?) locale si, in cele din urma, pe locul ei s-a ridicat puternica fortificatie de piatra, din porunca lui Petru I Musatinul.

Nu este exclus, chiar - daca s-ar da credit traditiei orale -, ca cetatea sa fi fost finalizata in vremea lui Stefan I, cel care a urmat imediat in scaunul presupusului unificator al Moldovei. In fond, multe dintre dezbaterile istoriografice au gasit rezolvari comode in mostenirea legendara, printre cele mai familiare exemple au fost chiar informatiile privitoare la originea Tarii Moldovei sau a Tarii Romanesti. De aceea, si legenda culeasa de G. T. Kirileanu referitoare la Cetatea Neamtului trebuie supusa analizei, desigur cu "filtrarea" cuvenita.

Este interesanta - in acest sens - observatia ca spatiul romanesc este constituit din forme de relief dispuse concentric reprezentand patru linii de aparare naturala: in centru, Podisul Transilvaniei, strajuit asemenea unui zid de cetate de prima bariera - Muntii Carpati apoi Subcarpatii si dealurile inalte, podisurile deluroase si campiile periferice . Fiecare forma de relief, prin dispunerea sa, a oferit conditii specifice si cadru natural optim peste care s-au putut suprapune formatiuni politice, organisme antestatale ce au fost inglobate apoi in componenta statelor medievale romanesti, pastrandu-si unele vechi elemente identitare in organizarea tinutala si judeteana. Subcarpatii - cei care intereseaza aici - prezinta un culoar depresionar in lungul muntelui avand fundul plat sau deluros si sunt delimitati de munte si de dealurile inalte subcarpatine . Chiar si in lipsa celor patru fortificatii amintite mai sus, se poate constata ca, in regiunea Neamtului, configuratia Subcarpatilor a putut constitui locul ideal de ancorare a unei formatiuni antestatale.

Pana si in cele mai recente studii nu se omite observatia - partial acceptabila - conform careia toate cetatile Moldovei sunt asezate pe importante rute comerciale si de comunicatii . Cel putin in privinta Cetatii Neamtului, afirmatia trebuie privita cu oarecare rezerva . Punctele intarite apara vadurile de pe raurile de la hotare si trecatorile montane nu de comercianti, ci de ostile invadatoare, chiar daca atat unii, cat si ceilalti utilizau adesea aceleasi trasee. Rostul fortificatiilor moldovenesti este unul eminamente militar . Pentru controlul si siguranta negustorilor nu era nevoie de edificii inexpugnabile de piatra iar existenta toponimelor "Vama", "Straja" la vadurile si trecatorile pe care se intra in tara, neinsotite de intarituri de piatra, vine sa confirme acest fapt. Desigur, daca nu cumva undeva in regiunea lor s-ar putea afla ruinele, inca neidentificate, ale vreunor amenajari fortificate de dimensiuni mai mici, poate turnuri de straja dupa modelul acelora identificate in Tara Hategului sau Maramures . Totodata, desi discutia in sine necesita ceva mai multa dezvoltare, se pare ca si in spatiul romanesc, similar altor cazuri europene - in ceea ce priveste relatia cetate-oras ("targ") -, de multe ori fortificatiile au generat asezarea urbana , "podgrad"-urile de sub Hotin, Neamt, Soroca fiind mai tarzii decat cetatile .

Pe de alta parte, aparitia primelor nuclee fortificate de piatra pare a fi anterioara transferului marii artere comerciale, numita "drumul tataresc", de la est de Nistru, care lega lumea hanseatica, prin Liov, de Caffa, pe teritoriul Moldovei, schimbandu-si atributul in "moldovenesc". Acesta se suprapune, in cea mai mare parte, peste reteaua de comunicatii deja constituita contribuind in mod decisiv la amplificarea traficului si a schimburilor comerciale. Perioada in care a fost posibila realizarea acestei mutatii politico-economice, capitale pentru tanarul stat de la rasarit de Carpati, este marcata intre anii 1386-1392, concomitent cu conflictul dintre genovezi si tatari pentru controlul litoralului de nord-vest al Marii Negre, care periclita siguranta negustorilor. Necesitatea gasirii unei alternative pentru nesiguranta drumurilor stepei, aici inscriindu-se intrarea Haliciului sub dominatie poloneza, gaseste unele dedesubturi si in stabilirea raportului suzerano-vasalic dintre Polonia si Tara Moldovei .

Actul care consfinteste legatura dintre Wladislaw Jagello al Poloniei si Petru I Musatinul al Moldovei, la 26 septembrie 1387, constituie si prima mentiune documentara a existentei unor fortificatii moldovenesti, voievodul alaturandu-si la prestarea omagiului si cetatile sale , fara sa le nominalizeze. Probabil, este vorba Cetatea Alba, intrata de curand in componenta Tarii Moldovei, Hotin, Tetina, Hmielov, Suceava - mentionata documentar in februarie 1388 - si Neamt . Analogiile dintre forturile rectangulare din prima faza a Cetatii Neamtului si Cetatii de Scaun a Sucevei, la care se adauga si Scheia, conduc spre sustinerea unei relatii de contemporaneitate intre ele, ipoteza consolidata si de observatia ca toate cele trei cetati corespund gradului de evolutie al tehnicii militare de la finele veacului XIV . Un alt argument in sprijinul existentei Cetatii Neamtului in aceasta perioada este adus de mentiunea unei liste a oraselor rusesti indepartate si apropiate, redactata intre anii 1388-1391, in care sunt insiruite si targurile Moldovei: "La gurile Nistrului langa mare Belgorod, Cern. Targul Iasilor pe raul Prut. Targul Romanului pe Moldova. Nemeci in munti. Piatra lui Corociun. Soceava, Seret, Baia. Ceciuni, Colomaia. Oraselul pe Ceremos. Hoteni pe Nistru" . De subliniat ca izvorul consemneaza existenta retelei urbane a Moldovei , majoritatea targurilor - daca nu chiar toate - sprijinite pe puncte fortificate din piatra sau din lemn si pamant.

Prima mentiune documentara propriu-zisa a fortificatiei de pe Ozana dateaza din 2 februarie 1395 cand, aflat intr-o campanie impotriva lui Stefan I, care avea ca scop destramarea legaturii moldo-polone , regele maghiar Sigismund de Luxemburg semna un act in care se localiza "inaintea Cetatii Neamtului" (ante castrum Nempch) . Se afla, probabil, in tabara de la Hindau, de unde fusese nevoit sa faca - in cele din urma - cale intoarsa, fiind infrant de ostile moldovene si fara a mai vedea fortificatia proaspat inaltata .

Cetatea Neamtului nu pare sa fi fost asediata de armata regala - asa cum se presupune - deoarece traseul urmat de aceasta, foarte probabil prin Adjudul Vechi spre nord, trecea mai intai pe la Bacau, Piatra si Hindau (astazi dealul Hinga, de pe mosia satului Cracaoani, jud. Neamt ) spre capitala tarii. "Ante castrum" trebuie inteles ca "inainte de (a ajunge la) Cetatea Neamt" si nu sub zidurile fortificatiei. Stefan I a preferat sa previna un asediu al Cetatii Neamtului angajandu-si ostenii intr-o lupta intre dealurile Hindaului, altminteri izvoarele ajunse pana la noi nu ar fi pastrat tacerea. Pe de alta parte, daca ungurii ar fi patruns pe la Campulung, era cu neputinta ca lupta decisiva sa nu se fi purtat undeva in preajma Sucevei sau - macar - urme ale trecerii lor s-ar fi pastrat documentar, arheologic si in cronici. Nu este exclus ca o buna parte din avutiile tarii si boierilor, impreuna cu membrii unor familii insemnate, sa fi fost adunate si ascunse la Neamt - asemenea unei practici traditionale confirmata pentru perioade mai tarzii -, ceea ce ar completa, in oarecare masura, seria de motive pentru alegerea locului bataliei la Hindau, la vreo 20 km de Cetatea Neamtului.

Luptele pentru domnie, care au caracterizat vremurile de dupa moartea lui Alexandru cel Bun si pana la urcarea la tron a lui Stefan cel Mare, perioada in care a stat in cumpana insasi soarta tarii, intrerup tacerea izvoarelor istorice cu privire la Cetatea Neamtului. Dupa moartea lui Alexandru cel Bun, tronul Tarii Moldovei a fost ocupat de Ilias, insa acesta nu s-a dovedit intru totul demn de greaua mostenire. Astfel, a trebuit sa-si dispute tronul cu fratele sau, Stefan II, conflict care - in cele din urma - a capatat un sfarsit tragic pentru Ilias. In toamna lui 1442, Ilias a fost prins de Stefan si orbit, fiind nevoit sa se retraga impreuna cu familia sa in Polonia, unde beneficia de protectia regelui. In ciuda aparentelor, linistea si stabilitatea domniei moldovenesti nu era nici pe departe asigurata. Cumplita soarta a lui Ilias era razbunata, in vara lui 1447, de unul dintre fiii acestuia, Roman, care a coborat cu sprijin militar din Polonia, l-a surprins si omorat pe unchiul sau, Stefan, la Cetatea Neamtului . Abia se asezase lespedea peste osemintele lui Stefan II la Manastirea Neamtului, cand Roman era silit sa ia din nou drumul pribegiei cedand locul lui Petru II - venit cu ajutoare de la Iancu de Hunedoara -, la doar cateva luni de la instalarea in scaunul Tarii Moldovei.

Desigur, cercurile poloneze nu se puteau multumi cu noua rasturnare de situatie in favoarea Ungariei si au intervenit in Tara Moldovei pentru a-l aseza in scaunul domniei pe Alexandrel (Olehno), un alt fiu al lui Ilias I, despre care Letopisetul de la Bistrita mentioneaza ca era nascut la 17 august 1438 . Nu pentru mult timp, insa, deoarece replica lui Iancu de Hunedoara - interesat de atragerea Tarii Moldovei in frontul antiotoman - a dus la inscaunarea lui Bogdan II, fiul din flori al lui Alexandru cel Bun si tatal lui Stefan cel Mare. Lupta dintre cei doi s-a dat la Tamaseni, la 12 octombrie 1449, iar in urma ei sustinatorii copilului-voievod de doar 11 ani au cedat in fata ostilor lui Bogdan II si s-au retras in Polonia, de unde reveneau cu ajutoare proaspete din partea regelui Cazimir IV Jagiello. In contextul confruntarilor, ostile poloneze "au apucatu Hotinul si Neamtul si Suceava si au asezat pre Alixandru-voda la scaun" , insa nu pentru mult timp, deoarece Bogdan a reusit sa se impuna. S-a admis - nu fara temei - ca Cetatea Neamtului a fost predata armatei poloneze, pe la inceputul anului 1450, probabil ca urmare a tradarii parcalabului acesteia, Duma, fiul lui Limbadulce . Instabilitatea domniei de la Suceava a readus in discutie mai vechiul proiect polono-maghiar de impartire a Moldovei, discutat la Lublau in 1412, pe care abilitatea politica si priceperea lui Alexandru cel Bun au reusit sa-l amane. In cele din urma, regele a fost convins sa mai trimita un corp de armata in sprijinul lui Alexandrel, varul primar al tatalui sau , insa fara succes, polonezii fiind batuti in padurea de la Crasna , in ciuda tradarii unor curteni moldoveni.

Pentru a nu indeparta cititorul de subiectul principal al lucrarii de fata, nu este cazul si nici locul aici a detalia evenimentele care au dus la inscaunarea lui Stefan cel Mare. Doar ca o introducere intr-un nou episod legat de Cetatea Neamtului, trebuie facuta precizarea ca luptele interne pentru ocuparea domniei au dus la slabirea autoritatii centrale, intr-un moment de cotitura in istoria lumii. La finele lui mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul iar peste trei ani asedia Belgrad-ul sarbesc. Imperiul otoman depasise deja profunda criza declansata de invazia fulgeratoare a tatarilor lui Timur Lenk - in urma careia insusi sultanul Baiazid I Yldirim a fost luat captiv in batalia de la Ankara de la 28 iulie 1402 - anuntand marsul turcesc spre Europa. O alta serioasa lovitura era data crestinatatii europene prin impunerea controlului otoman la Stramtori si ingenuncherea centrului sistemului pontic genovez, Caffa, in vara lui 1455, ceea ce o vaduvea de importantele resurse ale Orientului, pe care negustorii genovezi si venetieni le aduceau de cateva sute de ani prin Marea Neagra. Parte componenta a acestei lumi comerciale a Pontului, prin cetatile sale Chilia si Cetatea Alba, Tara Moldovei era direct afectata, situatie care impunea o revizuire a politicii sale in raport cu Imperiul otoman. Clipa potrivita, poate si Omul, intarziau deocamdata sa apara. Miscarile turcilor erau insa urmarite cu interes de curtea de la Suceava, drept dovada, tragica veste a caderii vechii capitale a Imperiului bizantin ajungea in Polonia printr-o solie a lui Alexandrel, condusa de influentul parcalab de Cetatea Alba, Costea Perecichi, in intervalul 12 iunie - 7 septembrie 1453 .

Vremurile erau destul de tulburi, atat in interiorul, cat si in exteriorul tarii iar tanarul domn nu era vazut a fi in stare sa le stapaneasca. Astfel incat el a fost alungat de Petru Aron si silit sa se retraga la Cetatea Alba, unde si-a gasit sfarsitul, otravit de boieri. De numele lui Petru Aron se leaga nu doar crima de la Rauseni asupra lui Bogdan II, ci mai ales plata primului haraci al Moldovei, decizie pentru care - in fata unei scrisori amenintatoare a sultanului, semnata la 15 octombrie 1455, in care-i fixa ca termen de achitare trei luni - a adunat intregul Sfat Domnesc. Pusi in fata unei hotarari fara precedent, constienti de valoarea reprobabila a unui act de ingenunchere - fara lupta - in fata paganilor, domnul si boierii acceptau la 5 iunie 1456 plata tributului asigurand ca era o masura de conjunctura, "pina cind ne gasim aliati asa cum au avut si inaintasii nostri" . La mai putin de un an, Petru Aron a fost nevoit sa se refugieze in Polonia si sa lase acest obiectiv pe seama fiului lui Bogdan II, Stefan, venit cu sprijin din partea lui Vlad Tepes si Iancu de Hunedoara. Pentru ca incetarea platii haraciului insemna si inceperea unui razboi cu temutul Padisah, Stefan si curtea sa au ales sa mentina pacea cu turcii, profitand de ragazul atat de prielnic pentru asezarea tarii - mai ales ca sultanul acordase un privilegiu comercial negustorilor moldoveni - si pregatirea apararii. Moldova nu putea fi sigura fara granitele bine controlate, ceea ce l-a dus pe viteazul domn, in 1462, sub zidurile Chiliei - aparata de o garnizoana maghiara -, pe care a cucerit-o abia in 1465 iar dupa impacarea cu regele Poloniei redobandea Hotinul. In aceleasi imprejurari, ca o etapa pregatitoare razboiului moldo-otoman, a fost continuat - daca se au in vedere lucrarile de la Cetatea Alba din 1454 - vastul program de adaptare a constructiilor cu caracter militar la noile cerinte de lupta. Probabil, tanarului domn i-a fost utila - in acest sens - experienta marelui boier Stanciul, cel care pentru scurt timp fusese trimis de Alexandrel in ajutorul fratilor Perecichi, Costea si Petru, parcalabi ai Cetatii Albe, la inceputul anului 1453 .

Datele documentare nu lamuresc misiunea pe care trebuia s-o indeplineasca acest boier la marele port nistrean dar oarecare lumina este adusa de inscriptia pusa la finalizarea unor lucrari de aici, datata in 1454, care face mentiunea unei etape de refacere - posibil adaugarea unei curti - si dotarea cu tunuri, initiate "de panul Stanciul" , fara a-l trece alaturi macar pe parcalabul Petru. Dupa finalizarea lucrarilor, timp de aproape un an, 1 ianuarie 1454 - 8 februarie 1455 , Stanciul dispare din documente si se pare ca lipsea si de la Cetatea Alba revenind printre boierii de frunte in Sfatul lui Petru Aron, fara a fi numit parcalab. Este o perioada destul de tulbure, cand Alexandrel isi disputa domnia cu Petru Aron, Stanciul trecand de partea celui din urma. Asa se explica si absenta sa din Sfat in documentele emise in primii doi ani de cancelaria lui Stefan cel Mare fiind considerat sustinator al fostului domn si reapare pe locul sau abia la 12 iunie 1459 . Iata doar cateva elemente, la care se poate adauga cariera acestuia in timpul domniei lui Stefan cel Mare, cand a ocupat functia de parcalab al Cetatii Albe din 1465 si pana la 1470 iar din 30 iunie 1467 pana la moarte, probabil, in vara anului 1479, Stanciul este mentionat ca primul boier in Sfat, chiar in fata lui Vlaicu, unchiul domnului. Desigur, pe langa autoritatea, relatiile si averea sa, trebuia sa mai aiba unele calitati pentru care sa fie indispensabil domnului iar inscriptia de la Cetatea Alba obliga sa se ia in calcul o posibila experienta in arta fortificatiilor. Este vorba despre un program oarecum unitar de reamenajare a cetatilor existente dar si a acelora noi, care face trimitere ca model de inspiratie spre cel mai complex sistem de fortificatii de pe teritoriul Tarii Moldovei, cel de la Cetatea Alba.

De la urcarea lui Stefan cel Mare in scaunul de la Suceava au intervenit, insa, unele schimbari. Tara Romaneasca, piesa importanta a rezistentei antiotomane romanesti, a fost scoasa din lupta in urma interventiei turcesti din 1462, cand Radu cel Frumos era instalat la Targoviste iar pe tronul Ungariei a urcat Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, prea putin interesat de continuarea politicii pentru care tatal sau si-a dat viata. Probabil ca acestea sunt cateva dintre motivele pentru care Stefan cel Mare a amanat pana in 1473 intrarea deschisa in frontul antiotoman cand l-a schimbat din scaunul Tarii Romanesti pe Radu cel Frumos, fidel turcilor, cu Laiota Basarab si a incetat plata haraciului. Inainte de toate insa, domnul a recuperat Chilia si Hotinul, s-a apropiat de Polonia, a restabilit legaturile cu Ungaria si a incercat sa readuca Tara Romaneasca in frontul antiotoman prin cateva interventii sub forma unor conflicte spontane. Lovitura decisiva din 1473, data lui Radu cel Frumos, a atras replica otomana sub Vaslui, la 10 ianuarie 1475, unde Stefan cel Mare a repurtat o victorie stralucita alimentand cu noi sperante Crestinatatea amortita. Desigur, semetia domnului moldovean nu putea ramane nepedepsita si in vara anului urmator, insusi Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, pornea impotriva Tarii Moldovei.

Dupa relatarea unui slujitor al lui Vlad Tepes, Ladislau, locuitorii aflati in calea ostilor otomane s-au retras in munti iar domnul, cu vreo 6000 de osteni, in targul Romanului. Grosul armatei, peste 60 000 de oameni, se afla pe cealalta parte a Siretului, probabil la Razboieni, in asteptarea confruntarii finale. De la Roman, Stefan cel Mare, cu cei 6000 de osteni, "a plecat si s-a retras intr-un castel numit Neamt asezat pe un munte" . Asadar, se pare ca Stefan cel Mare a ajuns in acele imprejurari la Cetatea Neamtului si este greu de precizat daca sub conducerea sa a fost respins asediul cetatii. Probabil ca viteazul domn s-a ferit sa-si infrunte adversarii din interiorul zidurilor fortificate , strategie care i-ar fi limitat campul de actiune. A preferat, de fiecare data, cadrul natural, profitand pe cat se putea de avantajele sale, asa cum s-a intamplat in luptele de la Podul Inalt sau Codrii Cosminului.

Unii specialisti inclina sa creada ca la Razboieni a fost amenajata o cetate de lemn si pamant , fara a se identifica pe teren oarecare elemente de sprijin. Nici macar datele cronicilor interne nu ofera indicii concludente . Analizand marturiile istorice privitoare la aceasta batalie, nu reiese ca otomanii au asediat o fortificatie, principalul impediment pentru lupta corp la corp au fost tunurile lui Stefan , domnul "pusese sa se taie [o oarecare parte de] padure si se intarise in acel loc cu cateva tunuri" . Este posibil ca tabara intarita, la care se face tot mai des referire , sa fie de fapt doar niste fortificatii de campanie, asezate intr-o pozitie care - in afara de avantajele militare - putea acoperi o eventuala retragere spre Transilvania, prin pasul Tulghes, cat si debusarea ajutoarelor unguresti . Nota istoricului bizantin contemporan cu evenimentul, Laonic Chalcocondil, potrivit careia, in vara lui 1456, sultanul "a intalnit oastea Moldovei intr-o trecatoare, ale carei imprejurimi fusesera intarite din toate partile. Aducandu-se tunuri si pusti, poarta ei a fost distrusa..." , conduce din nou spre concluzia ca la Razboieni este vorba despre o amenajare fortificata pasagera. Dupa Cronica moldo-germana, lupta a avut loc "pe o campie (...), langa paraul care se cheama Paraul Alb" . Insusi Stefan cel Mare nu vorbeste despre o cetate la Razboieni, in pisania bisericii ridicata aici "s-a ridicat puternicul Mahmet, imparatul turcesc, cu toate puterile sale rasaritene si inca si Basarab voievod poreclit Laiota a venit cu el, cu toata Tara sa Basarabeasca. Si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei si ai ajuns pana aici, la locul numit Paraul Alb... " .

Fortificatia de camp sau pasagera era folosita frecvent de ostile romanesti, atat in stationare, cat si in lupta. Ea era alcatuita dintr-un obstacol si un adapost - compuse din santuri, abatise din trunchiuri de copaci sau care legate -, adapostul fiind acoperit cu piei sau rogojini pentru a proteja de sageti .

Pe marginea datelor existente, se poate preciza ca Stefan cel Mare s-a abtinut sa intervina pentru apararea cetatilor sale asediate, preferand lupta in camp deschis. Asa s-a intamplat la asediul Chiliei si a Cetatii Albe in vara anului 1484, Grigore Ureche sustinand ca "Stefan voda la gol n-au indraznitu sa iasa, ci numai la stramtori nevoia de le facea zminteala" , de asemenea la asediile cetatilor Suceava (1476, 1497) si Neamt (1476). Mai mult chiar, dupa lupta de la Razboieni a fost nevoit sa se retraga in sudul Poloniei, la Sniatin apoi Camenita, unde a inceput sa adune oaste .

O frumoasa povestire, exploatata si de literatura romantica, a ramas de la Ion Neculce, care nota ca, dupa infrangerea de la Razboieni, Stefan cel Mare ar fi intentionat sa se retraga la Cetatea Neamtului, unde se afla mama sa. Aceasta "nu l-au lasat sa intre si i-au dzis ca pasirea in cuibul sau nu piare. Ce sa se duca in sus, sa stringa oaste, ca izbinda va fi a lui. Si ase, pe cuvintul mine-sa, s-au dus si au strins oaste" . Anacronismul este evident aici: mama lui Stefan cel Mare era raposata inca din 1465 iar doamna sa se afla atunci la Cetatea Hotinului . Prin urmare, nisa de la care doamna Maria Oltea ar fi vorbit cu Stefan cel Mare, spre care se indreapta adesea privirile vizitatorilor Cetatii Neamtului, isi datoreaza notorietatea doar legendei. Probabil, Ion Neculce a inregistrat o traditie orala , asa cum se constata si in cazul altor legende ce intrunesc ciclul O sama de cuvinte .

Pentru expeditia lui Mahomed II in Moldova, lupta de la Razboieni si asediul Cetatii Neamtului din vara anului 1476, o sursa importanta este marturia unui martor ocular, Giovanni Maria Angiolello (1450 - c. 1525), un italian care a cazut prizonier la turci si a fost silit sa lupte sub flamura Semilunei . Acesta afirma ca, dupa ce "l-am pus pe fuga pe contele Stefan", au trecut la urmarire prin padure "si, daca padurea nu ar fi fost deasa si intunecoasa din cauza inaltimii copacilor, putini ar fi scapat". Ajunsi in spatele padurii, oastea turceasca s-a odihnit trei zile iar o parte s-a indreptat spre Suceava, pe care au gasit-o pustie iar cetatea, bine inzestrata, a rezistat asediului. Pentru ca "merindele se sfarsisera, n-am mai stat sa pierdem vremea", au ridicat asediul si s-au intors "la o cetate asezata in munti, unde se aflau prinsii turci, luati in prinsoare in iarna anului trecut, cand a fost infrant Soliman pasa". Pentru a cuceri cetatea, turcii au asezat sapte bombarde care au batut opt zile, doua din ele au plesnit "iar acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi" . Din fericire, detinem informatii contemporane si despre cele intamplate in tabara moldovenilor, datorita cronicilor, inscriptiei de la Manastirea Razboieni si soliei lui Ioan Tamblac la Venetia din 1477 legata de confruntarea de la Valea Alba. Date interesante - desi mai tarzii - referitoare la asediul Cetatii Neamtului sunt oferite de cronicarul Ion Neculce, in contextul aceleiasi campanii militare otomane impotriva Tarii Moldovei din vara anului 1476, subliniind - printre altele - si aportul decisiv al unui prizonier neamt pentru apararea fortificatiei moldovenesti . In afara pasajului in care este implicata mama voievodului, atrag atentia cateva aspecte mai putin dezbatute in literatura de specialitate. Marturia potrivit careia aparatorii Cetatii Neamtului au ripostat cu tunurile poate fi verificata cu insemnarea lui Angiolello - "acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi" -, ceea ce o face credibila, in ciuda faptului ca este ceva mai tarzie. De asemenea, o scurta precizare se regaseste in Cronica moldo-germana, in dreptul anului 1476, dupa care "Imparatul a asediat un castel cu numele Neamtul. Atunci au tras din castel in tunul cel mare si au impuscat si pe comandantul artileriei" . Observatia ce se impune aici este afirmatia lui Ion Neculce, potrivit careia turcii si-au montat tunurile ("puscile") si tabara ("corturile") "deasupra unui munte pre despre Moldova".

Pana in prezent, s-a admis faptul ca tunurile turcesti - printre care se aflau si sapte bombarde gigantice, folosite la asediu - au fost amplasate pe platforma din dreptul fatadei de nord a cetatii. Identificarea este pusa sub semnul indoielii de cele doua repere: "munte pre despre Moldova" si "varf de munte", or platforma de origine antropica nu intruneste cele doua elementele de localizare oferite de cronicar. Pe deasupra, versiunea traditionala necesita o revizuire daca se tine cont de distanta destul de mica, aproximativ 25 m, a platformei fata de cetate, fapt care o face extrem de vulnerabila in fata tirurilor de sageti, sanete sau tunuri ale asediatilor. Totodata, ar fi greu de lamurit rostul amenajarii platformei si, categoric, nu pentru a inlesni eforturile inamicilor de a cuceri cetatea, dimpotriva, acest element expunea direct in fata tirurilor din cetate.

Faptul ca in cele cateva sectiuni arheologice efectuate pe platforma au aparut morminte, nu inseamna ca aceasta a fost - de la inceput - conceputa ca necropola, ceea ce si-ar gasi explicatia in situatia cetatilor cu locuire permanenta, nefiind cazul Cetatii Neamt. Este vorba aici - in mod cert - de un mobilier militar cu caracter defensiv. Utilizarea platformei zisa "de artilerie" pentru inhumarea unor luptatori decedati poate fi de data ceva mai tarzie si - in lipsa unei incadrari cronologice mai exacte, a unor cercetari exhaustive efectuate aici de arheologi medievisti si interdisciplinare - se poate banui ca nu este vorba despre localnici. Jos, in targ, existau suficiente biserici ortodoxe si catolice, precum si spatii pentru inmormantarea celor decedati. Inevitabil, gandul duce spre razboinici, care nu aveau aceasta posibilitate, mai exact le era ingradita, daca nu cumva chiar riscanta. Desigur, trebuie vazute acele corpuri de oaste straina - adversara a domniei - cuibarita la Cetatea Neamtului, acele "catane" despre care fac vorbire cronicile, invinovatindu-le de expeditiile de jaf ("podgheazuri") din imprejurimi. Prin urmare, datarea acestor morminte poate cobora pana pe la mijlocul veacului XVII, cand sunt inregistrate aceste evenimente care au determinat puterea centrala sa dispuna "risipirea" cetatii in timpul domniilor lui Dumitrasco Cantacuzino (1675) si Mihai Racovita (1718).

In cazul in care Ion Neculce detinea date exacte, Mahomed II si-a amplasat bombardele, tunurile si tabara pe masivul Tiful, dinspre raul Moldova - unde se afla si drumul de acces spre Cetatea Neamtului - si a fost atacata fatada de rasarit a fortificatiei, in punctele aparate de cele doua bastioane. Asa se explica si redirectionarea tunurilor: "au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte, de ave nevoie cetatea" . Se pare ca amplasamentul ales de turci i-a surprins pe asediati, care se asteptau ca atacurile adversarilor sa se concentreze spre fatada de nord, care era cel mai bine asigurata. Odata cu primul asediu ce a urmat constructiei etapei stefaniene de la Cetatea Neamtului, au iesit in evidenta si punctele vulnerabile ale proiectului, astfel incat a fost nevoie de reorientarea tunurilor, de noi calcule pentru stabilirea celor mai eficiente puncte de amplasament si tinte, astfel incat au trebuit sa apeleze la serviciile unui prizonier, desigur un cunoscator in domeniu.

Deznodamantul asediului, cat si al intregii invazii otomane asupra Tarii Moldovei, nu a fost pe masura asteptarilor lui Mahomed II. Stefan nu fusese ingenunchiat, cetatile nu-i fusesera cucerite iar mandra ostire otomana, de vreo 90 000 de oameni si 9 000 de osteni munteni, macinata de ciuma, "ca bolnavii mureau de la o ora la alta" si de foame, parasea dezorganizat Tara Moldovei, astfel incat, in apropiere de Dunare, retragerea li s-a transformat in fuga .

Nu se stie ce daune au fost provocate fortificatiei in urma asediului din 1476 si, foarte probabil, au fost remediate in scurt timp de Stefan cel Mare, cert este ca, dupa aproape jumatate de secol, la 1529, Petru Rares scria bistritenilor sa-i trimita mesteri zidari pentru refacerea Cetatii Neamtului , probabil pentru a o pregati sa faca fata unor noi vremuri de razboi. Radu Popa sustine ca interventiile din timpul lui Petru Rares puteau consta in amenajari interioare, intrucat in exterior nu pot fi identificate decat doua etape de constructie .

Unul dintre obiectivele campaniei militare otomane in Moldova a fost - in afara de supunerea tarii - eliberarea prizonierilor capturati de Stefan cel Mare in urma bataliei de la Podul Inalt, cu un an mai devreme, si inchisi in temnita Cetatii Neamtului . Iata aici o alta functie a fortificatiei de pe culmea Plesului, aceea de inchisoare. Cateva amanunte confirma faptul ca aceasta destinatie a fost pastrata si mai tarziu, gratie unei corespondente diplomatice a lui Soliman din 1552, prin care ii cerea lui Stefan Rares sa intervina in Transilvania. Domnul Tarii Moldovei a preferat sa nu dea curs vointei sultanului, dimpotriva a dispus confiscarea marfurilor si incarcerarea a circa 80 de negustori turci in Cetatea Neamtului, unde au fost ucisi iar cadavrele le-au fost aruncate "in caminum cementarium" . Tot aici, la 25 noiembrie 1563, din porunca lui Alexandru Lapusneanu, au fost intemnitati si ulterior ucisi tehnicienii (metalurgisti, arhitecti etc.) lui Despot .

Fiindca a venit vorba despre Alexandru Lapusneanu, pe seama sa este pusa prima initiativa a puterii centrale - determinata de turci - de distrugere a cetatilor Tarii Moldovei. O incursiune detaliata in istoriografia problemei a fost intreprinsa de Gheorghe Punga, intr-un studiu monografic privitor la domnia lui Alexandru Lapusneanu , cercetare care a reusit sa reabiliteze in fata istoriei aceasta mare personalitate, innegrita cu oarecare exces de zel de literatura romantica. Un voievod ce a avut - printre altele - meritul de a fi redresat situatia economica a Tarii Moldovei, grav afectata in urma evenimentelor din 1538 . Elementele referitoare la risipirea cetatilor de catre Alexandru Lapusneanu sunt reconstituite de regretatul profesor universitar iesean. Primele informatii privind distrugerea cetatilor, printre care si Cetatea Neamtului, se regasesc in cronica lui Grigore Ureche. Intr-un pasaj intitulat "Cind au rasipit Alexandru-voda cetatile din tara Moldovei", Grigore Ureche sustine urmatoarele: "Alixandru-voda vrindu sa intre in voia turcilor, precum sa fagaduisa inaintea imparatului ca va rasipi toate citatile din tara Moldovei, numai sa-i dea domniia, vazindu imparatul atita amestecaturi ce sa facea in tara, gindi ca sa slabasca tara din temelie, sa nu sa afle aparaturi si lasa cuvintu ca cine va rasipi cetatile din tara Moldovei, aceluia va da domniia. Deci Alexandru-voda facindu pre cuvintu imparatului, umplindu toate cetatile de lemne, le-au aprinsu de au arsu si s-au rasipit, numai Hotinul l-au lasat, ca sa fie aparatura dispre lesi" . Aprecierea cronicarului este redata in paragraful urmator, intitulat "Invatatura si certare", cu urmatoarele: "De acesta lucru cunoastem ca nici un bine nu au facut tarii, ca vasul cel fara de fund, macara cita apa ai turna intr-insul, nu-l mai poti umplea, asa si turcul, de ce dai mai mult, de aceea iti face mai multa nevoie..." .

Cu toate acestea, coroborand datele de teren cu cele istorice, s-a ajuns la parerea ca a fost vorba mai mult de un simulacru, singurele cetati de mana a doua ce puteau fi dezafectate cu aceasta ocazie erau Romanul, Craciuna si, posibil, Orheiul, cetate parasita inainte de 10 mai 1574 . Cercetarile arheologice duc spre aceeasi concluzie, observandu-se continuarea utilizarii cetatilor, dupa "incendierea lui Lapusneanu", pana in ultimul sfert al secolului XVII, cand au fost distruse din porunca lui Dumitrasco Cantacuzino si chiar putin mai tarziu, la inceputul veacului XVIII, in vremea lui Mihai Racovita. Urmele de arsura ce pot fi observate pe zidurile Cetatii Neamtului se localizeaza pe curtina de nord si - in cazul in care nu sunt cauzate de incendieri dintr-o perioada ulterioara - "distrugerea lui Lapusneanu" s-ar fi limitat la un rug in fata portii musatine. Este curios, totusi, ca sectiunea arheologica efectuata de N. Constantinescu in 1963 si care intersecta zidul sudic si pe acela de nord ale fortului musatin, nu prezinta in profil urme consistente de incendiere care sa confirme spusele lui Ureche , in cazul Cetatii Neamtului. Profilul sectiunii arheologice in discutie indica undeva, spre centrul cetatii, o lentila de "chirpic ars la rosu", chiar pe umplutura datata in a doua jumatate a secolului XV. Locul pentru simulacru era bine ales, intrucat la aceasta curtina, pe interior, nu erau adosate incaperi si alte mobile de aparare, cu exceptia amenajarilor din lemn pentru drumul de straja, ce puteau fi refacute cu usurinta. "Urmele de arsura" de pe zidurile cetatii nu lamuresc destul de clar problema de fata, intrucat in mod curios rocile din sist verde nu prezinta astfel de amprente, asa cum nu se afla nici pe mare parte din pietrele de rau de pe suprafetele "afectate de incendiu". Raspunsul ar trebui sa vina desigur de la persoane competente. La nivel ipotetic, implicand toate riscurile unui ageamiu in domeniu, pornind de la faptul ca si pe suprafetele exterioare ale zidurilor mai apar unele pietre izolate cu urme ruginii, dezbaterea ar trebui sa ia in consideratie compozitia chimica a unor roci si comportarea lor in timp.

Remarcabil cunoscator al documentelor si cronicilor medievale, Gh. Punga constata ca nu a "existat o dispozitie a Portii privitoare la distrugerea cetatilor moldovenesti in vremea lui Lapusneanu" . Totodata, acelasi cercetator observa ca Alexandru Lapusneanu nu a fost tratat de sultan "ca un simplu bei care trebuia sa execute orice porunca", ci s-a bucurat de o reala protectie a Portii .

La scurt timp dupa aceasta incendiere, cetatile de la Neamt si Suceava au fost supuse probabil unor lucrari de reabilitare, astfel incat, la 1600, Mihai Viteazul, dupa ce l-a respins pe Ieremia Movila, le-a gasit in stare de functionare, cu garnizoane. Aparatorii din cetati s-au inchinat insa fara lupta, nu atat din cauza capacitatii reduse de aparare a fortificatiilor, cat a impactului psihologic pe care l-a produs campania fulger a domnului muntean in Moldova, precum si reusitele sale militare de rasunet in epoca. La 24 septembrie, garnizoana randuita de Mihai Viteazul la Cetatea Neamtului s-a opus armatei polone, condusa de cancelarul Jan Zamoyski, care intrase in Moldova pentru a-l reaseza in tron pe Ieremia Movila .

Radu Popa scrie despre existenta unei inscriptii zgiriate, "un grafit", intr-o incapere a fortificatiei rectangulare, datata in 7140 (1631-1632), element ce ar aduce noi dovezi privind utilizarea cetatii in acea vreme . Din pacate, istoricul nu ofera indicii suplimentare privind localizarea exacta si continutul inscriptiei. Cu ocazia restaurarilor de la Cetatea Neamtului, din anul 2007, cand s-au montat schele si cofraje, pe care s-au reconstituit elementele boltite, pe peretele de nord al salii "de sfat si judecata", se mai pastra un fragment de tencuiala veche. Aici se puteau citi cateva slove chirilice, fara a se mai putea reconstitui - din pacate - mesajul acestui sgraffito.

Interventiile ulterioare care s-au efectuat asupra cetatilor moldovenesti, cu exceptia celor aflate sub stapanire otomana, nu le-au modificat aspectul pastrat din epoca stefaniana. Inovatiile europene ale secolului XVI, care impuneau bastioanele "pana" sau "clesti", de tip italian, ce deschideau posibilitatea controlarii unghiurilor moarte ale turnurilor anterioare, nu au mai fost aplicate de arhitectii moldoveni. Motivele privind stagnarea artei fortificate in Tara Moldovei trebuie cautate in accentuarea dominatiei otomane in Tarile Romane , precum si intr-o profunda criza economica provocata de aceasta. In a doua jumatate a secolului XVI, erau desfiintate ocoalele cetatilor, compuse initial din mai multe sate care se ocupau de apararea, aprovizionarea si intretinerea lor, ceea ce nu constituie neaparat un indiciu pentru interesul scazut al puterii centrale fata de vechile fortificatii din piatra , ci - mai degraba - o regandire a sistemului . Una dintre variantele acestei reorganizari a fost transformarea Cetatii Neamtului in manastire, in vremea lui Vasile Lupu, pentru a insela vigilenta Portii, lucrari finalizate in anul 1646. Desigur, in noile conditii, cand luptele erau purtate de profesionisti-mercenari, ocoalele cetatilor isi pierdeau din insemnatate. Pe de alta parte, intr-o vreme in care dominium eminens fusese mult redus, aceste sate si suprafete au devenit rezerva prin care "mila domnului" rasplatea si asigura credinta supusilor. Faptul ca cetatile raman inca aproape 200 de ani in mijlocul evenimentelor - la care se adauga si remarca lui Dimitrie Cantemir, de la 1713, ca "la Hotin, Cernauti, Suceava, Neamt si Soroca sint cite doi pircalabi (...) fiindca aceste cetati sint cele mai de frunte" (subl. V.J.) - nu poate acredita versiunea decaderii acestora, ci mai degraba o reorganizare adaptata la noile imprejurari politice, militare si economice. Prin a treia decada a secolului XVII, ca urmare a necesarului sporit de arginti, s-au impus dari si asupra curtenilor, numite "napasti de dajdi curtenesti", fiind mentionati intr-un izvod al lui Gheorghe Stefan curtenii de la Neamt care achitasera 70 ughi. Un alt document de la 1654 mentiona ca "puscasii ot Neamt" reprezentand, probabil, garnizoana cetatii, au platit pe luna iunie suma de 20 ughi .

Cea de-a doua jumatate a veacului XVII corespunde inceputului unei perioade in care suzeranitatea Portii otomane asupra Tarii Moldovei devenea tot mai accentuata, in contextul crizei profunde in care intra Polonia, macinata de rascoala lui Bogdan Hmielnicki si de complicatiile aparute dupa 1673, ca urmare a decesului regelui Mihail Wisniowiecki . In fata acestor provocari, nu tocmai prielnice, puterea centrala se vedea aruncata intre presiunile puterii suzerane, alianta - obtinuta prin forta - cu hatmanul cazacilor si legatura traditionala cu Coroana poloneza. Legaturile cu Polonia aveau radacini mult prea adanci, ce au determinat, in fapt, realizarea unei duble suzeranitati, polono-otomane, asupra Tarii Moldovei. Pentru pastrarea acestui statut politic - mult mai convenabil decat varianta plasarii sub controlul exclusiv al Portii - Vasile Lupu a inteles sa se pozitioneze de partea Coroanei in conflictul cu cazacii , mai ales ca acestia din urma i-au atras de partea lor pe tatari, colaboratorii deja traditionali ai Istanbulului.

Campania de jaf cazaco-tatara din 1650 este considerata de Miron Costin a fi momentul de cotitura, dupa care "tara au purcesu tot spre rau, den anu in anu..." . Cu doi ani mai devreme, inaintea Pastilor, cerul Moldovei era strabatut de o cometa, dupa care a urmat o eclipsa de soare cu "foarte groazdnica intunecare in postul mic" si o invazie a lacustelor, toate interpretate de batrani si astronomi ca prevestitoare de mari nenorociri asupra Poloniei, Tarii Moldovei si domniei lui Vasile Lupu . Din a doua jumatate a secolului XVII, Tara Moldovei a devenit "un indoit camp de batalie, la propriu si la figurat: intre armatele polone si turcesti cari se vor razboi pe teritoriul ei, intre influentele politice ale acestor stapaniri, care se manifesta in viata ei launtrica si in organizarea statului" .

De aceea se simte nevoia unei schite retrospective care sa aduca un plus de lumina asupra evenimentelor ulterioare care au marcat direct soarta Cetatii Neamtului, corespunzatoare ultimei sale perioade de functionare.

Casatoria dintre domnita Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu Janusz Radziwill, in 1645 , a fost in masura sa-l irite destul de mult pe Bogdan Hmielnicki, hatmanul cazacilor zaporojeni, cel care vedea o alianta moldo-polona destul de incomoda in contextul razmeritelor pe care le-a provocat in partile Ucrainei. Printr-o decizie luata in pripa, domnul Moldovei si-a atras si dusmania tatarilor, pe care-i atacase in timp ce se intorceau din Polonia, plini de prazi si coborand pe firul Prutului . Astfel, pentru a fi incredintat ca domnul moldovean ii este prieten, hatmanul cazacilor a trimis o solie in Moldova, cu propunerea incheierii unei casatorii intre fiul sau, Timus, si cea de-a doua fiica a lui Vasile Lupu, domnita Ruxanda. Refuzul domnului a dus la o ampla campanie militara a cazacilor, aliati cu tatarii, in Tara Moldovei, unde "au ars totul pe unde au trecut si au ars Iasul pina la pamint, raminind in picioare numai palatul si cele doua paraclisuri al domnului si al doamnei si citeva biserici, si acestea nu pentru respectul ce le purtau, ci din cauza ca <erau de piatra> - si deci nu puteau fi mistuite de foc. Au carat cu ei mii de robi, multe mii de vite si toata bogatia pe care au gasit-o. Domnul s-a adapostit intr-o cetate puternica..." .

Miron Costin compara pagubele provocate de aceasta expeditie cu acelea din 1574 din vremea lui Ioan Voda cel Viteaz, considerandu-le cu putin mai mici . Insusi domnul "vazindu-se la grije ca aceea si spaima, ca luasa tatarii pan'supt tirgu hergheliile, si a slujitorilor cai le-au apucatu, au pornitu pre doamna depreuna cu casele boierilor pen frinturile codrilor, pe la Capotesti, spre Cetatea Neamtului" . In septembrie 1650, domnul Tarii Moldovei, aflat la Manastirea Neamt, incheia un tratat cu Bogdan Hmielnicki, prin care promitea - pe langa pretioase daruri - mana fiicei sale pentru fiul hatmanului, ca va rupe legaturile cu Polonia si "sa nu aiba nici un gind rau asupra ostii zaporojene" . Orientarea politica a lui Vasile Lupu a ramas totusi neschimbata, mai mult chiar, domnitorul informa Coroana de cele ce se petreceau in tabara tataro-cazaca, si-a asigurat indigenatul polonez si a pus la cale un plan de atac impotriva cazacilor, pornit simultan din Moldova, Polonia si Lituania. Contributia lui Vasile Lupu la victoria stralucita a polonezilor asupra cazacilor in batalia de la Beresteczko, din 1651, a scos la suprafata si pozitia reala a Tarii Moldovei . In noua conjunctura, Vasile Lupu trebuia sa previna o noua incursiune de razbunare a cazacilor, astfel incat vazand incapacitatea polonezilor de a-l ajuta - infranti un an mai tarziu de cazaci -, a incercat sa-si stranga legaturile cu principele Transilvaniei, Gheorghe II Rakoczy si Islam Ghiray, hanul Crimeii, ale carui relatii cu cazacii devenisera incordate ca urmare a neimplicarii sale in lupta de la Beresteczko.

In cele din urma, Vasile Lupu se vedea nevoit sa faca pace cu cazacii. A doua solie a lui Bogdan Hmielnicki, cu cererea de a pecetlui alianta moldo-cazaca prin casatoria lui Timus cu domnita Ruxanda, anunta - in cazul unui refuz - hotararea hatmanului de a declansa un macel general asupra Tarii Moldovei . Apelul domnului, facut in cea mai mare graba catre polonezi si implicarea acestora s-au dovedit zadarnice constituind doar prilejul neasteptat ca "nuntasii" zaporojeni ce se apropiau de Nistru sa faca uitata infrangerea de la Beresteczko. Resemnata, frumoasa domnita a acceptat sa-si jertfeasca soarta crutand biata tara iar domnul trimitea de zor solii la Timus, asigurandu-l ca-i da fata si ca il asteapta cat mai degraba la nunta de la Iasi . Pregatirile pentru nunta au inceput destul de repede, astfel incat la 15 august 1652 Vasile Lupu cerea principelui Transilvaniei sa-l "cinsteasca cu prezenta sa" la sfarsitul lunii .

In primavara anului 1653, Vasile Lupu a fost inlaturat de la domnie, cazut prada intrigilor boieresti si izolat pe plan extern din cauza aliantei cu cazacii . Locul sau la tronul Tarii Moldovei a fost ocupat de fostul mare logofat Gheorghe Stefan, principalul actor al planului de uzurpare. Marele logofat, impreuna cu o seama de mari boieri, s-au inteles in taina sa-l alunge din domnie pe Vasile Lupu incercand sa atraga - in acest scop - o interventie a muntenilor si transilvanenilor in Tara Moldovei. Pentru a preveni orice suspiciune a domnului - la urechile caruia ajunsesera unele stiri despre urzelile tesute impotriva sa dar nu le-a dat prea mare crezare -, in sarbatorile Pastilor, Gheorghe Stefan si-a trimis sotia "la tara, in pilda ca o trimite pentru trebile casei".

Marele vistiernic Iordache Cantacuzino l-a surprins in divan pe Gheorghe Stefan ingandurat, cu toiagul in gura si l-a intrebat ce zice din fluier. La care marele logofat - dupa cum retine Ion Neculce - i-ar fi raspuns ca: "Dzic in fluier, sa mi sa coboare caprile de la munte, si nu mai vin" . Dupa ce s-a asigurat ca, in sfarsit, Janos Kemeny cobora de la munte in fruntea ostilor transilvanene si intra in Moldova, acesta s-a prezentat in fata domnului, "cu hartie scornita", din care ar fi rezultat ca jupaneasa sa este pe moarte si a cerut ingaduinta sa plece in satul sau Bogdana, "supt munti". A doua zi dupa plecarea precipitata a marelui logofat, Vasile Lupu a aflat despre intrarea in tara a ostilor trimise de Gheorghe II Rakoczy si Matei Basarab. La scurt timp, boierii Ciogolea - implicati si ei in complot -, speriati de plecarea lui Gheorghe Stefan si de razbunarea domnului, au intocmit un ravas prin care dadeau in vileag intentiile marelui logofat .

Primejdia se arata deja destul de serioasa, intrucat ostile transilvanene impreuna cu Gheorghe Stefan au ocupat Romanul, ceea ce l-a silit pe Vasile Lupu sa ceara ajutorul cazacilor, totodata a trimis un slujitor de incredere la Cetatea Neamtului, unde "era toata inima avutiei lui Vasilie-voda". O oarecare relevanta capata acum si grija speciala pe care o aratase Vasile Lupu fata de Cetatea Neamtului in 1641-1646 iar "reprofilarea" ei nu putea exclude caracterul militar. Misiunea de salvare a tezaurului a fost indeplinita cu succes, chiar daca Georghe Stefan se afla cel mai aproape de Cetatea Neamtului. Dupa informatiile pastrate, este dificil, daca nu chiar imposibil a estima valoarea avutiei pe care Vasile Lupu a reusit sa o recupereze de la Neamt. Unele indicii pot fi oferite de reactia pe care Miron Costin sustine ca ar fi avut-o domnul refugiat la Hotin, atunci cand "au sositu toate deplin". Bucuros de reusita, Vasile Lupu ar fi spus: "De acmu inainte, pana in camese mi-oi da si n-or ride nepriietinii" . Si nu au fost vorbe desarte, dovedite prin incursiunile in Tara Moldovei, cu trupe de mercenari si cazaci, pentru redobandirea domniei pana la mijlocul verii lui 1653, influentarea hanului tatarilor si a unor demnitari turci in favoarea sa, toate sustinute cu mari cheltuieli. Scopul principal urmarit de marele logofat nu se limita la insusirea acestui tezaur, ci mai mult, a reusit sa puna stapanire pe Iasi, dupa care pasea in Biserica domneasca "Sf. Nicolae", unde Ghedeon, pe atunci episcop de Husi, "i-au cetit molitva de domnie" .

Desi avea sprijinul Transilvaniei, Tarii Romanesti si Poloniei, Gheorghe Stefan trebuia sa faca fata interventiilor cazaco-tatare pentru restabilirea fostului domn. Confruntarile militare moldo-cazace - cu rezultate schimbatoare - s-au intins pana la finele anului. In toamna, cadea sub zidurile Cetatii Sucevei chiar fiul hatmanului si ginerele lui Vasile Lupu, Timus Hmielnicki . In plan diplomatic, Gheorghe Stefan incerca sa cumpere bunavointa tatarilor, interesati de contracararea uniunii cazacilor cu Rusia si ingrijorati de o posibila pace polono-rusa in care sa se regaseasca pe din afara. Cu toate ca negocierile cu tatarii pareau multumitoare, hanul Islam Ghiray cauta si o alta varianta pentru desprinderea cazacilor de Rusia, vazuta ca un real pericol in ascensiune, cea care ocupase in secolul XVI hanatele de Cazan si Astrahan. Proiectul de rezerva lua in calcul sprijinirea lui Vasile Lupu pentru ocuparea tronului Tarii Moldovei, cel care putea infaptui o reconciliere cazaco-polona, datorita legaturilor sale cu ambele parti. Sperantele lui Vasile Lupu de a reveni in scaunul Tarii Moldovei erau insa naruite din cauza neimplicarii Portii otomane si a decesului hanului Crimeei in 1654, chiar daca si adversarii sai il pierdusera, in acelasi timp, pe Matei Basarab .

O alta cale pentru a-i imbuna pe cazaci a fost incercarea de apropiere fata de tarul Rusiei. Din interesanta corespondenta diplomatica se retine aici marturia lui Gheorghe Stefan, de la 30 martie 1654, ca de la invazia cazaco-tatara din 1650 "nu s-a linistit inca tara noastra" iar domnul era preocupat in special de refacere si ca "sintem bucurosi sa ne putem cauta de necazurile si de saracia noastra, iar nu sa mai dam cuiva ajutor, pentru ca sintem impresurati de taria si de puterea turceasca si tatareasca, care in scurt timp, doar in 2 sau in 3 zile vor pustii toata tara noastra" . Nu toate erau insa dupa voia domnului Tarii Moldovei! Oricum, prin demersul pe langa Alexei Mihailovici, caruia ii fagaduia credinta, Gheorghe Stefan si-a asigurat linistea dinspre cazaci si nu uita sa multumeasca tarului Rusiei printr-o scrisoare din 6 august 1654 .

Un an mai tarziu, izbucnea razboiul suedezo-polonez, cu mari sperante pentru principele Transilvaniei, Gheorghe II Rakoczy, de a-si insusi coroana regatului Poloniei, asa cum odinioara o tinea pe frunte un alt principe transilvanean, Stefan Bathory. Infaptuirea acestui proiect, pe cat de indraznet, pe atat de nerealist - in imprejurarile politice din acea vreme -, era conditionata de participarea celorlalti doi aliati pe care ii ridicase in scaunele Tarii Romanesti si al Tarii Moldovei, respectiv Constantin Serban si Gheorghe Stefan. Contrar vointei Portii otomane si a insistentelor celor doi domni romani de a amana atacul asupra Poloniei, dezastrul nu a putut fi evitat. Fiind infranti, situatia celor trei devenea destul de complicata. Mania sultanului s-a indreptat inainte de toate asupra lui Gheorghe II Rakoczy, pe care nu voia sa-l mai vada in scaunul Transilvaniei si, printr-o scrisoare din 27 octombrie 1657, cerea Dietei destituirea principelui . Pusi in fata unei iminente campanii de pedeapsa a turcilor, dupa o invazie a tatarilor si polonezilor, Dieta a hotarat ca Francisk Rhedey sa preia conducerea principatului Transilvaniei. Noul principe a rezistat doar pana la 24 ianuarie 1658, cand, in fruntea unei puternice ostiri, Gheorghe II Rakoczi a fortat Dieta sa-l repuna in drepturi.

Consecinte dure au fost suportate de domnii Tarii Romanesti si Tarii Moldovei, ambii preferand sa-si caute adapost la curtea lui Gheorghe II Rakoczy decat sa se prezinte la Istanbul pentru a da explicatii sultanului. Prin urmare, scaunul Moldovei a fost ocupat de Gheorghe Ghica - albanez fiind, ca si Vasile Lupu, a ocupat de tanar mai multe functii la curtea domneasca, pana a ajuns mare vornic al Tarii de Jos, apoi capuchehaie la Poarta - iar in Tara Romaneasca de grecul Givan bey, care si-a luat numele de Mihnea al III-lea Mihai. Trupele acestora au fost nevoite sa se alature, in vara lui 1658, armatei otomane inlocuindu-l pe Gheorghe II Rakoczy cu Acacius Barcszay, insa noul voievod al Transilvaniei desemnat de marele vizir al Portii, Mehmed Koprulu, a reusit sa evite predarea celor trei fugari.

La 29 septembrie 1659, Gheorghe II Rakoczy, "ca acela ce se inneaca, de sabie goala sa apuca", revenea in scaunul Transilvaniei profitand de faptul ca armatele turcesti erau antrenate in conflictele din Asia. Acesta a primit ajutor si din partea lui Mihnea III, proaspat rasculat impotriva Portii. Se redeschidea acum perspectiva refacerii aliantei celor trei tari romane iar Gheorghe Stefan primea noi promisiuni pentru reinstalarea in Moldova . Infrangerea in fata lui Gheorghe Ghica, cu un an mai devreme, l-a facut pe Rakoczy sa-i acorde sprijin lui Constantin Serban, pentru dobandirea scaunului Tarii Moldovei iar Gheorghe Stefan nu avea sa-si mai revada vreodata tara . Astfel, in mai putin de o luna Constantin Serban avea la dispozitie 5000 de oameni si intra in Tara Moldovei prin pasul Oituzului, in timp ce Mihnea III a trecut Dunarea la turci, "pre unii i-au omorit, pre altii multi au si botedzat".

Gheorghe Ghica s-a retras cu pedestrimea si cu tunurile in tabara la Tutora iar pe fiul sau, Grigore, l-a trimis la turci pentru a cere ajutor. Calarimea a ocupat Iasii si Manastirea Aron Voda (Aroneanul), unde "au implut tirgul, pen pivnite slobode cu vinuri, pen case, pen poduri, morti beti pre ulite, pren toate pivnitele. Ii batea capitanii, sa-si marga la steaguri, ce care batu asculta la graba ca aceia?" . Astfel, ocuparea Iasilor de catre ostile lui Constantin Serban nu a intampinat dificultati si "multi au platit scumpu acela vin ce-l bause, indata cu capetele sale". Confruntarea finala a celor doua tabere s-a dat pe raul Jijia, dand castig de cauza ostilor transilvanene iar Gheorghe Ghica, cu un numar tot mai mic de slujitori credinciosi, s-a retras la Causeni, in asteptarea ajutoarelor. De la Causeni, primind sprijinul tatarilor din Bugeac, Gheorghe Ghica s-a indreptat spre Iasi pentru a redobandi domnia, insa nu pentru sine, ci pentru fiul lui Vasile Lupu, Stefanita, asa cum avea sa afle putin mai tarziu. Luptele cu oastea lui Constantin Serban s-au dat sub Iasi, in urma carora Stefanita Lupu urca in scaunul tatalui sau iar Gheorghe Ghica a imbracat caftanul de domnie al Tarii Romanesti.

Dupa o incercare nereusita de a-l alunga pe Gheorghe Ghica si din Tara Romaneasca, in primavara anului 1660, cu restul de mercenari pe care-i mai avea, Constantin Serban a trecut in Transilvania si a urcat spre Bistrita, de unde a trecut in Tara Moldovei . Pentru a-si asigura izbanda, acesta a trimis soli la cazaci si la tarul Rusiei , solicitandu-le sprijinul. Un prilej mai bun nici ca se putea! Cazacii aveau propriile motive sa se rafuiasca cu tanarul domn ce se aventurase sa cucereasca cetatea Rascov pentru a o readuce acasa pe sora sa Ruxanda , care insista sa ramana aici, in domeniul ei, in ciuda tuturor scrisorilor trimise de tatal si fratele sau.

In fata ostilor lui Constantin Serban si ale cazacilor, Stefanita a reusit sa stranga doar vreo 2000 de oameni, pentru ca, in iarna lui 1661, in Tara Moldovei bantuia foametea, "cit minca oamenii papura uscata in loc de piine, macinind-o uscata. Si de pe aceia foamete porecliia si pre Stefanita-voda, de-i dzicea Papura-voda" . Aceasta ostire "cu proasta tocmala" a trimis-o spre Raut, inaintea invadatorilor dar a fost risipita usor de trupele de cazaci ale lui Chiasco, care numarau doar vreo 300 de oameni. Dupa ce a aflat ca raportul de forte este de departe in favoarea lui Constantin Serban, sprijinit de 5000 de cazaci si 1000 de mercenari ai sai, in timp ce in jurul lui Stefanita Lupu mai ramasesera vreo 1000 de oameni, domnul s-a indreptat pe firul Prutului, in Bugeac. De acolo, a primit 2000 de tatari in ajutor. Cu aceasta armata, Stefanita Lupu a reusit sa-i alunge pe Constantin Serban - care intre timp adunase in jurul sau "pre vladici" si cativa boieri din Tara de Sus - si pe cazaci din tara. A fost ultima incercare a lui Constantin Serban de a dobandi domnia Tarii Moldovei stabilindu-se, in cele din urma, in Polonia .

La Cetatea Neamt se pastreaza un fragment de ancadrament pe care este sgraffitata o inscriptie dispusa in doua randuri. Din pacate, o margine a pietrei este rupta iar mesajul mai poate fi deslusit cu greu din cauza starii de conservare precare. Inscriptia de la Cetatea Neamtului s-a dovedit utila in Casa Custodelui, in calitate de suport pentru sapuniera, recipiente cu apa, var si vopsea. Continutul acesteia este urmatorul: Cand s-a ridicat Constantin voievod in Ungrovlahia (...) episcopul si(?) mitropolitul ... Moldovei.

Izvorul epigrafic nu a fost publicat pana in prezent, desi in arhiva Muzeului de Istorie si Etnografie Targu Neamt se afla o nota a unuia dintre muzeografi, probabil Gavril Luca, in care este conturat contextul istoric si continutul pe care il putea avea inscriptia. Pornind de la o parte descifrata, "cind s-a ridicat Constantin Serban Voda", autorul insemnarii aprecia ca pisania este ulterioara domniei lui Vasile Lupu, din 1661. Radu Popa face referire tocmai la evenimente tulburi din 1661, cand boierii tarii, alaturi de mai marii clerului, s-au adapostit la Cetatea Neamtului , fara a mentiona despre existenta inscriptiei in discutie, desi este clar ca observatia de mai sus se bazeaza anume pe acest izvor istoric.

Din pacate, numele mitropolitului la care se face referire nu a putut fi descifrat dar - pe baza unor conexiuni - s-ar putea incerca o identificare. Conform lui Miron Costin, Constantin Serban, dupa infrangerea lui Stefanita Lupu din anul 1659, "adunase la sine (...) pre vladici si citiva boieri suseni" . Probabil, printre "vladici" se afla si mitropolitul Ghedeon cel care la sfarsitul anului, ca urmare a revenirii lui Stefanita Lupu, a fost inlaturat pentru a fi urmat in scaunul mitropolitan de episcopul de Roman, Sava. Mitropolitul Sava a fost un apropiat al lui Vasile Lupu si a murit in 1664 lasand locul lui Ghedeon, pentru urmatorii sase ani si jumatate . Prin urmare, varianta plauzibila pentru identificare ar trebui sa se opreasca in dreptul mitropolitului Sava iar evenimentele la care se face referire in izvorul epigrafic se petrecusera la inceputul iernii 1661.

Cercetarile arheologice de la Cetatea Neamtului au scos la lumina fragmente de fasii metalice cu urme de stantare , fapt care sta drept marturie a desfasurarii aici a unei activitati tainice, mai putin ortodoxe dar frecventa in epoca. Este vorba despre baterea monedelor false, atribuite emisiunilor poloneze si suedeze, in vremea lui Eustratie Dabija (1661-1665) dar si mai tarziu, dupa ce se scursese aproape un secol de cand Moldova nu mai scosese bani proprii . Descoperiri de monede falsificate, in cantitati mari, impreuna cu fasii metalice pregatite pentru batere, au fost inregistrate si la Cetatea Sucevei, si printre ruinele Curtii Domnesti de la Iasi. Acesti "salai" au circulat in Moldova dar mai ales in Polonia, grav afectata de o criza monetara provocata, pe de o parte de suedezi iar pe de alta, chiar de Dieta poloneza. In scopul scoaterii unor venituri suplimentare prin deteriorarea deliberata a banilor, Dieta a decis arendarea monetariei din Cracovia italianului Tit Liviu Boratini. Numarul mare de monede falsificate aruncate pe piata a adus in vistieria regatului polonez aproape 3,5 milioane de taleri, la care se adauga un milion in contul lui Boratini, insa a provocat mari convulsii sociale.

Intr-un final, Boratini, cazut in dizgratie, a fost nevoit sa paraseasca Polonia gasindu-si rostul in Tara Moldovei, unde - se pare - a avut sprijinul domnului pentru a-si continua profitabila afacere. Nu este exclus, chiar, ca baterea monedelor false in Tara Moldovei sa se fi efectuat cu stirea si complicitatea polonezilor, intrucat Boratini revenea in Polonia si isi relua vechea indeletnicire la Cracovia. A continuat aceasta activitate nestingherit pana la moarte si a fost preluata de vaduva lui, sub inalta protectie a autoritatilor poloneze .

Desi, dupa toate datele existente, afacerea lui Eustratie Dabija era una deosebit de importanta si tainica, unii specialisti s-au grabit sa afirme ca "transformarea" cetatilor de la Neamt si Suceava in banarii este un indiciu al caderii "in desuetudine a cetatilor Moldovei" . Ramane de vazut, insa, in ce masura o activitate strict secreta, ce putea constitui si un "casus belli", putea fi lasata la voia intamplarii, in locuri neinsemnate. Oricum, aceasta etapa nu a pus capat functionalitatii Cetatii Neamtului.

Situatia politica in Tara Moldovei, dupa ce Stefanita voda muri rapus de boala sau - dupa cum ziceau unii - "sa fie murit de otrava" , se complica din ce in ce mai mult. Proiectul otoman de diluare a legaturilor traditionale moldo-poloneze, puternic marcate la inceputul veacului de dinastia Movilestilor, era insotit de o masiva patrundere a elementelor greco-levantine, inca din al doilea deceniu al sec. XVII. Acum, turcii si-au impus un control excesiv, datorita grecilor stabulioti urcati in slujbe si interesati de exploatarea tarilor romane. Numeroase manastiri se umpleau de calugari greci si, rand pe rand, se inchinau influentelor centre monahale de la Muntele Sfant , subjugare din care le scotea abia reforma lui Al. I. Cuza, stoarse de vlaga, saracite si risipite, cu urme inca vizibile si astazi.

Domnia, in tarile romane, a devenit o simpla functie, pentru ocuparea careia "mila Sultanului" - dand uitarii vechile traditii ereditar-elective - selecta din randurile acestor greci. Asa se urca in scaunul Tarii Moldovei Gheorghe Duca, despre care Ion Neculce scrie ca era originar din "Tara Greceasca". El a venit aici de mic copil, a fost slujitor domnesc inca din vremea lui Vasile Lupu "pan-au agiunsu la boierie mare" reusind sa se casatoreasca si cu fata lui Eustratie Dabija, in domnia caruia a ajuns mare vistiernic . Mai ales in a doua sa domnie din 1668, sfetnicii greci - o parte dintre ei fiind creditori de la Constantinopol - au fost ridicati la mare cinste, astfel incat, "pentru uriciunea grecilor ce adusera pre multi de la Tarigrad", in 1672, s-au ridicat o seama de boieri din partile Lapusnei si Orheiului, in frunte cu Hancu si Durac. Ostile rebelilor au reusit sa patrunda in Iasi, unde "prindzindu pre greci, pre citi i-au gasit, pe toti i-au omorit" si numai o interventie a tatarilor a reusit sa le inabuse mania .

Mare povara pe spatele tarii, incat incepeau sa se arate semne peste tot si oamenii de la Hotin asistau in fata unei icoane inlacrimate a Maicii Domnului prevestind "incepatura durerei si stricarei tarii noastre" . In acelasi an, puternice osti turcesti treceau prin Moldova pentru asedierea Camenitei, clipe in care insusi Gheorghe Duca - "jaluit" de boieri - avea sa-si scoata capul de sub toporul calaului cu o blana scumpa de vulpe argintie . Atat valora in fata Portii un cap de domn! Caftanul de domnie a fost dat - cu sfatul boierilor - clucerului Stefan Petriceicu, cel care a ramas jumatate de an la Hotin, pentru a asigura spatele garnizoanei turcesti lasata in cetatea Camenitei. Grosul armatei turcesti a parasit Moldova inaintea iernii, decizia vizirului Ahmed Koprulu fiind influentata de Miron Costin. "Mai de treaba la voroavi" si asigurat de vizir ca sinceritatea nu-i va atrage pedeapsa, carturarul moldovean a avut ocazia sa-i marturiseasca atitudinea cercurilor politice moldovenesti fata de extinderea si innasprirea dominatiei otomane: "sintem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca in toate partili cit de mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca" .

Prin pacea de la Buczacz, incheiata la 18 octombrie 1672, dupa caderea Camenitei, Polonia renunta la Ucraina, in favoarea Imperiului otoman si accepta tributul iar tarile romane se vedeau stranse ca intr-un cleste, la discretia diversilor functionari turci si supuse unor sarcini economice apasatoare, pentru mentinerea avantajului turcesc la Camenita. O schimbare a perceptiei asupra statutului tarilor romane in cadrul Imperiului otoman, din tari de margine, in provincii interioare, risca sa se transpuna acum si in fapt. Cu toate acestea, in cantarul politicii turcesti a atarnat mai mult interesul de a-si consolida pozitiile cucerite in nord-estul Europei, cu concursul boierimii romanesti, careia i-a reconfirmat si dreptul de a desemna domnitorul, fapt care a contribuit la conservarea identitatii politico-statale a tarilor romane .

Tarile romane trebuiau scoase din noua pozitie pe care le-o rezerva Poarta, mai ales ca romanii si-au afirmat dorinta de emancipare iar diplomatia papala se arata gata sa puna bazele unei coalitii antiotomane. Pana atunci insa, interesul Poloniei de a inlatura consecintele pacii de la Buczacz s-a impletit cu insistentele celor doi domni romani de a relua actiunile militare contra turcilor. Aflat din nou, la cererea turcilor, in tabara la Hotin, in primavara lui 1673, domnul Moldovei a decis, impreuna cu domnul muntean Grigore Ghica - prezent si el acolo din aceleasi motive -, ca este vremea potrivita sa treaca deschis in tabara poloneza. Asadar, in timpul unui atac al polonezilor, romanii li s-au alaturat, contribuind decisiv la infrangerea trupelor lui Husain-pasa. Victoria trebuia consolidata si crestinii au hotarat sa-i atace pe turci la sud de Dunare; ca o prima actiune, romanilor le revenea misiunea de a merge inainte, pentru a asigura paza liniei Prutului - pe unde urma sa coboare grosul ostirilor - si a organiza strangerea proviziilor. Dupa ce s-a despartit de tabara crestina, Grigore Ghica - ai carui sotie si copii se aflau la Istanbul - s-a intors in Tara Romaneasca si de acolo i-a trimis instiintare vizurului ca a scapat de invaluirea lesilor si se grabea sa se prezinte in fata sa. Surprinderea vizirului a fost destul de mare, mai ales ca, domnul muntean s-a tinut de cuvant si, foarte abil, a reusit sa respinga acuzatiile de tradare ale lui Husain-pasa. Mai mult chiar, l-a invinovatit pe nenorocitul pasa de erori tactice, motiv pentru care vizirul, suparat, a pus sa i se taie capul iar pe Grigore Ghica l-a reconfirmat in scaunul Munteniei .

Stefan Petriceicu, "om bun si slabu, prost", n-a avut taria de caracter a lui Grigore Ghica si a preferat sa ramana alaturi de ostile poloneze. A ramas cam singur, parasit de boieri, care s-au si grabit sa coboare la Galati in intampinarea noului domnitor, Dumitrasco Cantacuzino, un alt grec din Istanbul. De aici, in fruntea unei ostiri de turci, moldoveni si vreo 20000 de tatari, Dumitrasco Cantacuzino a reusit sa bata, sub Movila Rabaiei, trupele poloneze si sa le respinga peste Nistru. "Numai ce au lasat o sama de nemti in Cetatea Neamtului si-n Suceava, care s-au timplat de au sedzut acei nemti intr-acele cetati mai bini de un an. Si era acele cetati pline de odoare si de haine a toata tara, boieresti si negutitoresti, dupa cumu-i obiceiul la vreme de rascoale, de-s pun oamenii cine ce are mai bun" . De frica acestora si a unei posibile reveniri a ostilor poloneze cu intentia de a-l reinscauna pe Stefan Petriceicu, Dumitrasco Cantacuzino - "fricos, cu piele de iepure la spate, si neavindu nice o mila de tara" - i-a adus pe tatari in Tara Moldovei, la iernat.

Urmele confruntarilor turco-poloneze, completate de iernatul tatarilor, sunt inregistrate, la 2 iulie 1674, de misionarul catolic Vito Piluzzi din Vignanello: "toata tara e fugita. Toate bisericile din Suceava au fost devastate de turci, ca si cele din Cotnari. Manastirile din Iasi au fost pradate de poloni (...). Cetatea Neamt este arsa cu totul, in Iasi si in Suceava putine case au mai ramas. Domnul (Dumitrasco Cantacuzino, n. V. J.) a confiscat toata averea tuturor marilor boieri si ei sint acum inchisi impreuna cu sotiile lor, pentru ca ei sint de vina ca au venit polonii in tara, si se zice ca ii va da pe mina turcilor. Mitropolitul din aceasta tara a fugit in Polonia impreuna cu fostul domn (Stefan Petriceicu, n. J. V) domnul de acum i-a scris sa se intoarca, si de cum s-a intors la Iasi l-a lipsit de toate ale sale si l-a bagat la inchisoare" .

In primavara, intre 10 si 14 aprilie 1674, la Jan Sobieski s-a infatisat solul lui Dumitrasco Cantacuzino, Miron Costin, cu oferta de mediere a tratativelor de pace dintre turci si polonezi si cu cererea de a fi ridicate garnizoanele poloneze din Hotin, Iasi si Neamt, precum si restituirea hrisoavelor luate in timpul campaniei din Moldova . Fara succes, insa; "nemtii tot sade pen cetati, in Neamtu si Suceava, si jacuie ce pute prin pregiurul cetatilor pentru mincare". Se mentineau in continuare ca doua puncte fierbinti, incomode, astfel incat domnul era nevoit sa mentina permanent corpuri de oaste in jurul cetatilor, fara a-i putea scoate "si totdeauna ave cu dinsii bataie. Si boierimea de pin pregiur era bejeniti de raul lor" . Abia pe la sfarsitul verii, cu ajutor turcesc, s-a reusit o blocada a Cetatii Sucevei si Cetatii Neamtului, pentru a-i obliga pe mercenari, prin infometare, sa cedeze fortaretele. Primii au cedat catanele de la Neamt, au parasit fortificatia si s-au indreptat spre Cetatea Sucevei, hartuiti de trupele hatmanului Buhus si ale capitanului Decusara. Cetatea Sucevei a ramas inconjurata de ostile lui Dumitrasco Cantacuzino si, abia la 9 august 1674, comandantul garnizoanei, Teodor Frank si intregul stat major au acceptat, printr-un tratat, sa o paraseasca , dupa ce au primit porunca de la Jan Sobieski, ingrijorat ca ar putea crea pretexte pentru stabilirea unor efective turcesti in Moldova . Acordul moldo-polon prevedea si un schimb de prizonieri , dintre acestia, solul polonez Ioan Gninski amintea despre eliberarea celor "trei tunari Rozowski, Gadowski si Lukaszewici, prinsi la luarea cetatii Neamtului" .

Odata eliberate, Dumitrasco a primit porunca de la vizir sa distruga cetatile, "ca alta data sa nu mai vie osti sa intre intr-insale", desi "ase se voroveste, ca mai mult sfatul si-ndemnatura lui Dumitrasco-voda au fostu decit voia vizirului". Sarcina aducerii la indeplinire a acestei misiuni i-a fost incredintata lui Panaitachii userul Morona, care, impreuna cu alti boieri, au "spart sacreile si ladzile unora si altora, care au fostu pusa acolo, si multe lucruri scumpe si odoara au luatu, de s-au implut de avere (...). Dece atunce au stricat cetatea Sucevii s-a Neamtului s-a Hotinului" .

Nu mult dupa aceea, pe la sfarsitul toamnei anului 1675, lua capat si cumplita domnie a lui Dumitrasco Cantacuzino, in timp ce se afla retras pe dealul Galatei, din cauza izbucnirii unei epidemii de ciuma. De aici, a mers la Tutora, unde se afla un caplan-pasa, care i-a aratat firmanul de mazilire. In locul sau a fost numit Antonie Ruset, "iara grec tarigradean", ruda cu Dumitrasco, insa, spre deosebire de acesta, era "bun si milostiv". Ion Neculce scrie cu admiratie despre noul domnitor, care - pe langa reparatia clopotnitei de la Biserica "Sf. Nicolae" sau constructia Manastirii "Sf. Sava" din Iasi - "era mai bun domnu decit un pementean" aducand o oarecare relaxare fiscala. Probabil, din porunca lui Antonie Ruset au fost repuse in functiune Cetatea Hotinului, Cetatea Neamtului si Cetatea Sucevei. Este adevarat ca, deocamdata, nu exista o proba palpabila in acest sens dar faptul ca Cetatea Neamtului revenea in mijlocul evenimentelor - in 1687, cand adapostise pe domnita Ruxanda si o seama de boieri cu averile lor - trebuie sa se fi datorat acestei scurte perioade de refacere. Vremurile vitrege si titularii tronului Tarii Moldovei ce au urmat lui Antonie Ruset ingaduie, cu multa rezerva, sa se strecoare un alt spatiu cronologic favorabil unei etape de refacere, chiar si de mica anvergura.

La Istanbul mai erau, insa, destui doritori pentru ocuparea tronului vreuneia dintre tarile romane, cu pungi, relatii si prietesuguri. Dintre acestia, cel mai convingator s-a dovedit a fi Serban Cantacuzino, insa scaunul pe care si-l dorea, cel al Tarii Romanesti, era ocupat de batranul Gheorghe Duca, cu multi sustinatori la Poarta . Pe de alta parte, domnitorul Tarii Moldovei avea destui paratori la "poala imparatiei" si devenisera mai inversunati din cauza feciorilor sai, care erau "dezmerdati" si umblau prin tara cu multi feciori de mazili "de face multe giocuri si betii si nebunii prin tirguri si prin sate boieresti, de lua femeile si fetele oamenilor cu desila, de-s ride de dinsale". Si nu erau doar fete din familii modeste, ci si ale unor oameni de frunte. Antonie Ruset nu a luat, insa, masuri impotriva fiilor sai, fapt pentru care si-a atras dusmania boierilor. Adunandu-se destule pretexte pentru mazilire, Antonie Ruset a fost inchis la Istanbul, batut si "l-au caznitu cu fel si fel de cazne", pana cand si-a platit libertatea cu peste o mie de pungi de galbeni . Poarta a decis sa-l trimita pe Serban Cantacuzino in Tara Romaneasca iar pe Gheorghe Duca, pentru a treia oara, in Tara Moldovei.

La doi ani de la investire, in 1680, lui Gheorghe Duca i s-a incredintat si hatmania Ucrainei . Investitia facuta la Tarigrad pentru noua functie, precum si problemele ridicate de organizarea Ucrainei, au cazut tot pe spinarea bietei tari, pentru ca Gheorghe Duca "nu cheltuie ca un domnu dupa putinta tarii, si vre sa cheltuiasca ca un craiu". A impus dari apasatoare si "de cum era rau de fel, inca mai rau s-au facut asupra boierimei si asupra tarii". S-au umplut temnitele de boieri datornici iar jupanesele saracite erau date spre batjocura mercenarilor. Era urat de toata tara si se rugau bietii oameni sa scape de acest domn. Prilejul favorabil s-a ivit, in cele din urma, atunci cand - dupa porunca Portii - Gheorghe Duca a mers la asediul Vienei. Cu complicitatea boierilor ramasi in tara si cu ajutorul polonezilor, Stefan Petriceicu reusea sa intre in Moldova si sa ocupe Iasii. De aici, o parte din ostirea moldo-cazaca a coborat in Bugeac, unde au jefuit si taiat in tatarime. Desi a fost parasit de boierii si majoritatea seimenilor cu care fusese la asediul Vienei, Gheorghe Duca a ales sa se reintoarca in Tara Moldovei, insa a fost prins de un podgheaz trimis de Petriceicu si dus in Polonia, unde a murit in captivitate .

De partea cealalta, Stefan Petriceicu nu avea sa se bucure de scaunul recapatat, pentru ca asupra Tarii Moldovei s-au napustit tatarii, pentru jafurile ce le facusera moldovenii si cazacii in Bugeac. La randul lor, turcii nu se puteau multumi cu instalarea in Tara Moldovei a unui domn hainit si fidel Poloniei, astfel ca l-au reasezat in graba pe Dumitrasco Cantacuzino, in martie 1684. Mai rau nici ca se putea! Si aceasta, dupa ce Stefan Petriceicu - convins probabil ca nu avea sorti de izbanda sa mai revina in Moldova - a avut grija sa-si faca aprovizionari pentru un trai ceva mai linistit in Polonia, "luat-au si el miere si vin, vaci, boi, turme de oi, ce-au putut apuca" . Revenea in tara batranul fanariot, caruia vremurile si varsta nu au reusit sa-i schimbe naravurile cu care s-a remarcat in scurtele domnii anterioare si pentru care a dobandit supranumele de "cel rau". Din cauza luptelor pentru dobandirea domniei, s-au bejenit multe sate - tara fiind pustie de la Cotnari in sus -, "nu putusa oamenii ara si nu sa facusa pine". O foamete groaznica s-a abatut asupra Tarii Moldovei "cit si om pa om minca". Frecvent, din Polonia coborau podghiazuri si peste tot misunau talhari .

Nu era Dumitrasco Cantacuzino dintre cei in stare sa "aseze" lucrurile in tara si nici nu prea se straduia lasand aceasta "mostenire" pe seama lui Constantin Cantemir, cel care - cu pungile si intrigile lui Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti si varul lui Dumitrasco - a reusit sa cumpere, in 1685, domnia Tarii Moldovei . Odata cu proaspatul domn, "om de tara", incepea o perioada ceva mai lunga de stabilitate politica. Desi "era bine in tara dintr-alteli, numai nu pute trai oamenii de podghiazuri lesesti", in timp ce multe dintre satele bejenite din jumatatea de nord nu au revenit la viata. Sprijinul primit din partea domnului muntean era conditionat de trecerea celor doua tari romanesti in tabara Ligii Sfinte, obiectiv fata de care Constantin Cantemir - odata urcat in scaunul de domnie - nu s-a mai aratat interesat. Credinta sa fata de Poarta era datorata atat prezentei la Constantinopol, ca ostatec, a fiului sau, Antioh, cat si faptului ca turcii - constatand gravele probleme economice ale Tarii Moldovei - i-au acordat o scutire de tribut. Ragazul dat de Poarta nu putea sa dea roadele mult asteptate din cauza presiunilor Poloniei, binecuvantata acum cu incurajari si bani de Papalitate sa imbrace platosa de cruciata, alaturi de Imperiul habsburgic. In cei aproape opt ani de domnie, Constantin Cantemir a trebuit sa faca fata numeroaselor podghiazuri poloneze ce faceau permanente incursiuni de prada in Tara Moldovei. Impotriva acestora, domnul l-a trimis pe Velicico Costin, fratele cronicarului, in timp ce Miron primea starostia Putnei.

Despre Velicico, Ion Neculce sustine ca era un om chibzuit, bun si indraznet, doar ca - in fruntea unor oameni slab pregatiti si, probabil, prost echipati - era fara noroc in lupta, astfel incat nu avea parte de izbanda in incaierarile cu trupele de mercenari. In una dintre confruntari, sub Iasi, pe dealul Copoului, catanele au scapat pana la Curtile Domnesti iar domnul si-a gasit salvarea intre zidurile Manastirii Cetatuia. Cu ajutorul primit din partea tatarilor, Constantin Cantemir a reusit sa infranga un podghiaz insemnat, pe Prut, in apropierea satului Boian de langa Cernauti, castigand admiratia turcilor pentru vitejia aratata - in ciuda varstei inaintate - si ura polonezilor. Asa s-au inmultit expeditiile de jaf, incat "tara era bejanita, lipsa de pine, ca nu pute ara oameni", in ciuda anilor roditori ce i-au insotit domnia . In cursul anului 1686, Constantin Cantemir primea una dintre cele mai serioase lovituri din partea regatului Poloniei, cand a coborat insusi regele Jan Sobieski in fruntea intregii osti poloneze slobozind "multe podghiazuri in toate partile, in toata tara (...) de nu ramine un loc nepradat si nestricat" . Aflat in tabara regelui de la Husi, la 23 august 1686, Francois Gaston de Bethune nota intr-un jurnal de campanie ca au fost ocupate Cetatea Sorocii si Cetatea Neamtului, unde regele a instalat garnizoane proprii "astfel ca daca va mai ocupa si Focsanii, va ajunge stapanul intregii provincii" .

Ca de obicei, in vremuri tulburi, la Cetatea Neamtului si-au gasit adapostul mai multi boieri, printre care se afla si domnita Ruxanda, fiica lui Vasile Lupu, revenita in tara. Aici a fost surprinsa de ostile poloneze, care s-au si grabit sa-si verse veninul adunat din cauza lui Bogdan si Timus Hmielnicki. Constantin Gane atrage atentia asupra altor elemente ce lamuresc omorul nenorocitei femei. Revenita la mosia tatalui sau, Deleni, din tinutul Botosanilor, vaduva a aprins inima postelnicului Vasile Krupenski, proprietarul unei mosii invecinate. A fost, probabil, refuzat, deoarece, in acele momente de cumpana, cand Constantin Cantemir a parasit Iasii, postelnicul a ales sa se alature polonezilor. In tabara polonezilor a reusit sa obtina de la Jan Sobieski un corp de cazaci pentru a asedia Cetatea Neamtului comunicandu-i ca acolo s-a ascuns fiica lui Vasile Lupu cu multe bogatii. Decapitarea domnitei Ruxanda la Cetatea Neamtului, un mod neobisnuit de executare a femeilor in Moldova medievala, a impresionat multa lume, in masura sa dea un caracter distinctiv campaniei poloneze din acel an . Salvarea tarii a venit din partea tatarilor, cu un pret deja obisnuit, pentru ca, atat in urma polonezilor, cat si a tatarilor, ramaneau fumegand numeroase conace boieresti si sate iar oamenii se adaposteau in desisul codrilor si in spatele puternicelor ziduri ale manastirilor. Invaluite de tatari, ostile regale au fost nevoite sa se retraga, luand cu ele moastele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava si pe invatatul mitropolit Dosoftei, cel care nu s-a mai intors in tara si s-a stins sase ani mai tarziu la Zolkiew-Nesterov .

Chiar daca armata lui Jan Sobieski a fost respinsa, in Tara Moldovei misunau inca podghiazuri si diverse grupuri de talhari. Solutia pentru restabilirea situatiei interne a fost - intr-o prima etapa - iertarea unui grup de vreo 40 de infractori din Tara de Jos si transformarea lor intr-un soi de politie domneasca. Acestia au venit la Manastirea Galata si au jurat credinta domnului, dupa care au primit leafa lunara de cate 4 lei si carti de volnicie sa adune hotii. Rezultatele nu au intarziat sa apara si in scurt timp a fost surprins si infrant, in Targul Pietrei, un podgheaz de vreo 200 de polonezi si cazaci. Succesul neasteptat i-a dat noi sperante domnitorului, care a inceput noi recrutari si a organizat noi steaguri (unitati) de lefegii la Roman, Cozmesti, Targu Frumos, Harlau, Podu Iloaiei si Iasi. Exemplul a fost urmat si de starostele Putnei, Miron Costin, astfel incat erau adusi frecvent in fata domnului tot mai multi prinsi "de-i tot omorie cu tot feluri de cazne" .

In aceasta vreme, Constantin Cantemir s-a impacat cu boierii Ruset (numiti si Cuparesti), pe care se angajase in fata lui Serban Cantacuzino sa-i omoare. Ei fusesera prinsi si aruncati in temnita dar au reusit - dupa ce au platit vreo 30-40 de pungi cu bani si la sfatul lui Velicico Costin - sa scape in Transilvania. De aici, s-au refugiat la Istanbul unde teseau intrigi impotriva domnului Tarii Romanesti. Iordachi Ruset a primit "cheia tarii in mina", fiind ridicat la rangul de mare vistiernic, in timp ce fratii sai, Manolachi lua locul lui Miron Costin la starostia Putnei iar Scarlatachi si Mihalachi ramaneau la Constantinopol in functia de capuchehaie. Noua turnura a fost in masura sa amplifice conflictul dintre Constantin Cantemir si Serban Cantacuzino, mai ales ca Rusetestii promisesera domnului moldovean ca il vor ridica si in scaunul Munteniei.

La complicatiile pe plan extern se adaugau altele, interne, intrucat batranul domn nu stia carte si boierii Ruset nu au intarziat sa profite. In ciuda faptului ca Tara Moldovei era in continuare scutita de tributul la Poarta, acestia au introdus noi si apasatoare dari asupra taranilor, mazililor si breslasilor. Impotriva masurilor abuzive au protestat fratii Velicico si Miron Costin, intrand in conflict deschis cu Cuparestii si cu voda insusi. Asupra celor doi frati a cazut si banuiala de tradare, mai ales ca, in afara, Serban Cantacuzino - atras in Liga Sfanta - a adunat oaste la Arges si a trimis soli la habsburgi, rusi si la polonezi pentru a intra in Tara Moldovei si a-l inlocui pe Constantin Cantemir, considerat o piedica in calea coalitiei antiotomane. In replica, turcii i-au trimis pe tatari sa ierneze in Tara Romaneasca insa, in timpul pregatirilor, hanul a aflat ca Serban Cantacuzino a murit, ceea ce l-a determinat sa renunte . La randul sau, domnul Tarii Moldovei a fost nevoit sa incheie o alianta cu imparatul habsburgic, Leopold I, fata de care se angaja sa se alature coalitiei crestine, odata ce ostile imperiale aveau sa ajunga la Braila sau Siret si dupa ce va fi asigurat de sustinerea boierilor sai. Cerea in schimb - printre alte clauze - recunoasterea sa pe viata in scaunul Tarii Moldovei iar fiul sau Antioh trebuia sa primeasca titlul de conte .

Noul domn al Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu, a ales in primii ani de domnie sa ramana fidel Portii, desi raporturile cu Constantin Cantemir si familia Rusetestilor ramaneau, in continuare, incordate. Si la nord se mentinea conflictul cu polonezii, care au organizat corpuri de mercenari polonezi si moldoveni la Cernauti. De aici, slobozeau expeditii de jaf in Tara Moldovei si atacau carele turcesti care aprovizionau garnizoana cetatii Camenita. Astfel, in august 1691, Jan Sobieski intra din nou in Moldova, in fruntea unei armate puternice, cu intentia de a ocupa Iasii, ceea ce - in cazul unei reusite - ii putea asigura o pozitie favorabila in cadrul negocierilor de pace dintre Imperiul otoman si Liga Sfanta . A coborat pana in Targu Frumos, dupa care s-a intors ocupand Cetatea Neamtului, Cetatea Sucevei si o mare parte dintre manastirile din regiune, unde a lasat garnizoane si a ridicat parcane. Dimitrie Cantemir sustine ca Cetatea Neamtului a fost impresurata mai multe zile de polonezi "dar ea n-ar fi fost luata, daca foamea nu i-ar fi silit pe cei citiva moldoveni aflati inlauntru ca s-o apere, s-o dea pe miinile lesilor" .

Tratatul secret incheiat cu habsburgii a constituit un argument serios pentru un grup de boieri din Tara de Jos, in frunte cu Velicico Costin, pentru a-i determina pe turci sa-l mazileasca pe Constantin Cantemir si sa scape Moldova de multimea abuzurilor. Acestia isi jurasera sa pastreze taina si sa fuga in Tara Romaneasca, de unde trebuiau sa primeasca banii necesari sa ajunga la Istanbul. Locul lui Constantin Cantemir urma sa fie ocupat de Velicico Costin. Complotul a fost insa dezvaluit domnului de catre unul dintre participanti, Ilie Tifascul, poreclit Frige-vaca. Indata, au fost trimisi slujitori domnesti sa-i prinda pe vinovati, o parte au scapat in Tara Romaneasca iar altii - printre care se afla si Velicico - au fost prinsi si adusi la Iasi. Dupa ce a fost batut de domn cu buzduganul si aruncat in temnita, la sfatul vistiernicului Iordachi Ruset, fostul vornic al Tarii de Jos a fost scos noaptea din temnita si i s-a taiat capul. De frica razbunarii, Cuparestii l-au indemnat pe Constantin Cantemir sa-l prinda si sa-l omoare si pe Miron Costin, chiar daca vinovatia sa nu era stabilita. Cronicarul se afla la mosia sa de la Barbosi (actualmente Branisteni), sub Roman, unde isi ingropa sotia, strain de urzelile fratelui. Slujitorii sai l-au anuntat despre apropierea nenorocirii si l-au sfatuit sa fuga la Cetatea Neamtului "iar el n-au primitu, stiindu-sa drept. Gandie ca l-or duce la Ies si s-a indrepta". Nu a ajuns insa in fata domnului si a fost ucis la Roman .

Fiii lui Miron au fost prinsi si intemnitati, impreuna cu ceilalti boieri complotisti. Li s-au adaugat, in scurt timp, si boierii care ajunsesera la Poarta cu para dar domnului i se interzisese sa-i taie si au fost nevoiti sa-si cumpere libertatea. Feciorii lui Miron au fost eliberati "pe chezasie", fara a se rascumpara, insa au avut de indurat, din cauza Rusetestilor si banuielilor de tradare ce planau asupra lor. Astfel, impreuna cu alti cativa boieri, s-au decis sa fuga din tara, intelegere care a ajuns si la urechile lui Constantin Cantemir. Pe urmele lor au fost pusi slujitorii domnesti dar au reusit sa ajunga la Cetatea Neamtului si s-au pus sub protectia comandantului garnizoanei. Ceilalti au fost prinsi si dusi la Iasi, pe drum a venit insa vestea ca a murit Constantin Cantemir si au fost eliberati. Au mers, totusi, in capitala Moldovei, unde s-au impacat cu fiul raposatului, Dimitrie Cantemir, cel impus de curteni sa preia domnia. Dupa ce au primit invoirea sa mearga spre casele lor, acestia au luat calea Tarii Romanesti si, de acolo, Constantin Brancoveanu a trimis in graba un sol sa vesteasca moartea domnului Tarii Moldovei si sa insiste pentru acordarea firmanului de domnie lui Constantin, fiul lui Gheorghe Duca .

Prin urmare, desi in biserica domneasca a Sfantului Nicolae se citise molitfa de ungere pentru Dimitrie Cantemir, la trei saptamani domnul ridicat de tara a trebuit sa lase loc celui investit de Poarta si sa ia drumul Istanbulului. Bogdan si Iordachi Ruset, solicitati la randul lor sa se infatiseze in fata Sultanului, "sa de seama pentru ce-au mincat tara", s-au refugiat in Polonia .

In jurul noului domn, sprijinit de Constantin Brancoveanul, s-au strans toti boierii nedreptatiti de Constantin Cantemir si Rusetestii determinandu-i politica interna. Mai cu seama, s-au apropiat de Constantin Duca boierii din familiile Costache si Costin, Nicolae Costin, fiul cronicarului, s-a casatorit chiar cu o sora a domnului, domnita Ileana si a fost numit hatman. Pe langa intrigile la Poarta impotriva fiilor lui Constantin Cantemir si a lui Iordache Ruset, acuzati ca au secatuit resursele tarii, in interior au inceput razbunarile asupra boierilor "radicati din neamuri proaste". Au urmat o serie intreaga de confiscari si cumparari de mosii in folosul domnului . Slujitorii domnesti s-au napustit asupra caselor lui Bogdan si Iordachi Ruset, in cautare de bani si odoare iar jupanesele acestora au fost aduse la Iasi, unde au fost supuse caznelor pentru a destainui adaposturile tuturor averilor. Dupa ce au aflat ascunzatorile, multe pe la prieteni, jupanesele Rusetestilor au fost surghiunite la Focsani iar de aici au fost trimise - "cu bogata lipsa si nevoie" - la Cetatea Neamtului, unde se ascunsesera, intre timp, sotii lor.

Constantin Duca nu a mai fost scutit de haraci, asa cum se intamplase in vremea lui Constantin Cantemir - fapt cauzat de unele pledoarii exagerate privitoare la bogatia Tarii Moldovei, facute la Poarta, pentru a scoate in evidenta proasta gestiune a Cantemirestilor -, insa vistieria tarii era goala. Tot atunci au si inceput a veni creditorii de la Istanbul, pentru plata datoriilor facute cu ocazia investirii. Urmand exemplul lui Constantin Brancoveanu - care-i devenise ruda din toamna lui 1693, prin casatoria lui Constantin Duca cu fiica acestuia, Maria -, s-a introdus o noua dare, vacaritul. In vara anului 1694, oamenii erau taxati si pentru productia de porumb .

Pe langa mania tarii si intrigile Cuparestilor, Constantin Duca, desi este caracterizat de Ion Neculce a fi "domnu cu-ntelepciune, si la minia lui graie tot cu cinste si cu ingaduiala, nu cu rastituri, prostatic", "om foarte invatat bine la carte", a comis cateva erori grave, care i-au atras mazilirea, in ciuda protectiei de care se bucura din partea socrului sau. Si-a atras asupra sa banuiala de tradare, dupa ce in anul 1694 nu a reusit sa asigure protectie zaherelei turcesti care aproviziona Cetatea Camenitei si a fost atacata langa Nistru de polonezi. Mare suparare arata si principele Transilvaniei, Imre Thokoly, care-l para la Poarta pe Constantin Duca de violarea corespondentei. Protectia influentului si experimentatului sau socru din Tara Romaneasca nu a facut decat sa amane - pentru un timp - mazilirea tanarului domn al Tarii Moldovei si sa determine o cercetare prealabila a acestuia. Cu acest scop si pentru ridicarea haraciului, a venit la Iasi un trimis al Sultanului. A trebuit sa zaboveasca mult in capitala Moldovei, deoarece - din lipsa resurselor - banii pentru haraci intarziau sa-i vina iar pentru cealalta insarcinare, capugi-basa i-a chemat la el pe marele logofat Tudosie Dubau si pe marele postelnic Panaitachi Morona. Din discutiile de taina ce s-au purtat, boierii moldoveni au aflat ca trimisul turc avea asupra sa si firmanul de mazilire, veste adusa deindata domnitorului moldovean. Trebuia gasita o solutie pentru prevenirea unui asemenea deznodamant si, cu sfatul hatmanului Nicolae Costin, au pus la cale o diversiune. Astfel, serdarul Moisai din Cetatea Neamtului a primit porunca sa-l atace pe capugi-basa si pe insotitorii sai, ceea ce s-a si intamplat intr-o noapte, cand acesta a coborat cu vreo 300-400 de joimiri, l-au prins si decapitat pe capugi-basa iar insotitorii care au scapat cu viata au fost luati in robie. Slujitorii domnesti au simulat o urmarire a joimirilor dar pana la Valea Letcanilor, de unde au facut cale intoarsa.

Odata faptuita isprava, Constantin Duca s-a si grabit sa scrie la Poarta ca Bogdan si Iordachi Ruset - ascunsi in Cetatea Neamtului - l-au indemnat pe serdarul Moisai sa-i atace pe turci. De cealalta parte, insa, Moisai, fiind de neamul Cantemirestilor, a raspandit vestea ca fapta sa a fost poruncita de Constantin Duca. La randul lor, cei doi adversari din Cetatea Neamtului nu puteau scapa un asemenea prilej si s-au grabit sa anunte la Camenita si la Poarta cele savarsite de domnul Tarii Moldovei . Zilele lui Constantin Duca in scaunul Tarii Moldovei erau deja numarate, pentru ca isi pierduse si bruma de incredere de care se mai bucura la Istanbul. Supararea domnului, varsata pe cumnatul sau Nicolae Costin, care a fost scos din hatmanie si inlocuit cu Antiohie Jora, subliniaza tensiunea din interiorul curtii domnesti. Pentru a mai incerca o remediere a situatiei, s-a adunat in taina o ostire care a fost trimisa, in frunte cu noul hatman, sa atace spontan parcanele de la Neamt si sa-i prinda pe Bogdan si Iordachi Ruset la gazdele lor de sub cetate. Manevra nu a reusit, intrucat adversarii domnului au fost anuntati de un prieten din Iasi si s-au mutat in seara cu pricina la adapostul zidurilor Cetatii Neamtului iar oastea domneasca a lovit parcanele "au si spart o bucata si i-au dat foc, si au facut orice si stricaciune". Ostirea domneasca nu a cutezat sa se apropie de zidurile puternice ale fortaretei si, probabil, disensiunile din interiorul taberei moldovenesti au izbucnit, tocmai pe marginea acestui subiect. Prin urmare, Antiohie Jora a pierdut controlul asupra ostenilor sai, care "s-au si sametit" pomenindu-se cu ei sub zidurile Manastirilor Agapia, Secu si la Schitul Sihla, pentru a-i scoate pe mercenarii lasati de Jan Sobieski in 1691.

Vestea alungarii garnizoanelor poloneze din manastiri l-a luat prin surprindere pe marele hatman al Poloniei, Jan Jablonovski, care intretinea o corespondenta permanenta si era informat de Constantin Duca despre toate miscarile turcilor si tatarilor. In schimb, polonezii nu au mai trimis expeditii de prada in Tara Moldovei. Era convins, deci, ca este vorba despre o neintelegere si l-a trimis, pentru aplanarea conflictului, pe Constantin Turculet, un polcovnic moldovean aflat in slujba regelui Poloniei, care crease multe neplaceri turcilor ce luau drumul Camenitei. In toiul tratativelor purtate de cei doi comandanti, un mercenar din oastea lui Turculet si-a descarcat pistolul omorand pe stegarul lui Antiohie Jora si declansand un conflict deschis intre cele doua tabere. Dupa o scurta confruntare, joimirii s-au retras spre Cetatea Neamtului, urmariti indeaproape de ostenii domnesti. Au fost siliti sa dea batalia in fata parcanelor de la Cetatea Neamtului si, in invalmaseala, s-a reusit izolarea si capturarea lui Constantin Turculet. O noua raza de speranta se arata pentru Constantin Duca, care avea la mana - prin predarea lui Turculet la turci - o dovada de indreptare dar pana a se dezlantui petrecerile de la curte, in cinstea succesului neasteptat, a intrat pe poarta un capugi-basa cu vestea mazilirii. In culmea disperarii, domnul-mazil a trimis in graba porunca la Antiohie Jora, aflat inca sub zidurile Cetatii Neamtului, sa-l trimita urgent pe pretiosul prizonier pentru a-l preda turcilor. Aproape de Podu Iloaie, insotitorii lui Turculet au fost opriti din porunca logofatului Dubau si Manolachi Ruset - numiti caimacami pana la preluarea domniei de catre Antioh Cantemir - iar captivul a fost dus la Manastirea Galata. Domnul mazil a fost instiintat de hatmanul sau despre decizia caimacamilor si s-a plans capugi-basei. Noaptea, slujitorii caimacamilor l-au facut scapat pe Constantin Turculet, care a reusit sa ajunga la Cetatea Neamtului, inainte ca steagul de lipcani, trimis de capugi-basa la Galata, sa-l mai poata gasi.

Scapat din mainile turcilor, polcovnicul a adus la Cetatea Neamtului noutatile de la Iasi si indata au pornit spre capitala Tarii Moldovei boierii Bogdan si Iordachi Ruset. S-au prezentat in fata capugi-basei si au dat in vileag toate ispravile lui Constantin Duca, fara ca paratul sa se mai poata apara "si-i era mai mare ciuda cum ca-i stia toate tainele ce le facusa". Nu a mai avut de ales si a fost nevoit sa plece la Istanbul, alinat de promisiunile sotiei ca va face socru-sau carare de pungi pana la Poarta si va reveni la domnie .

Antioh Cantemir - dupa cum il caracterizeaza Ion Neculce - "nu era pre carturar, numai nu era prostu", o fire statornica, cinstit, nelacom, fara a ingadui minciunile si intrigile de curte. Desi boierii se bucurau de mare cinste, era iute la manie, "racnie tare, can cu graba, si de-cie sa departa inemile boerilor de dinsul" . Nu a avut posibilitatea sa se inconjoare cu multi dintre oamenii lui Constantin Cantemir, pentru ca o buna parte erau saraciti iar altii - aflati prin inchisorile lui Duca-voda - "is pierdusa si mintea". Bogdan si Iordachi Ruset s-au dovedit de mare folos domnului, "de-i ajunge la toate socotelili". Cu sfatul acestora si al celorlalti boieri a restabilit pacea cu Polonia scutind tara de podgheazuri iar polonezii urmau sa fie instiintati de expeditiile de jaf ale tatarilor spre regat. Intentiona sa trimita petitori la Maria, sora lui Constantin Duca, insa a aflat intre timp ca mireasa a decedat. Un alt sol s-a indreptat in Tara Romaneasca, pentru a restabili bunele relatii, a pune capat intrigilor la Poarta si a o cere in casatorie pe o fiica a lui Constantin Brancoveanul . Proiectata alianta matrimoniala nu a putut avea loc, deoarece mana domnitei a fost conditionata de uciderea lui Iordache Ruset si inlaturarea fratilor acestuia din functia de capuchehaie la Istanbul. Abilitatea diplomatica a lui Antioh Cantemir si a fratelui sau Dimitrie, din functia de capuchehaie, a castigat de partea domnului Tarii Moldovei pe toti vecinii si avea mare trecere la Poarta, ramasese incordata doar relatia cu Constantin Brancoveanu.

Polonezii l-au considerat un om de incredere, astfel incat au facut propunerea ca domnul Tarii Moldovei sa fie mediatorul tratativelor de pace polono-otomane. In vara lui 1697 a decedat Jan Sobieski, dupa care a urmat si o stralucita victorie a habsburgilor la Zenta lasand Polonia pe o pozitie secundara in cadrul intelegerilor dintre Liga Sfana si Imperiul otoman, ce au avut loc la Carlowitz intre 16-26 ianuarie 1699 . In fata pretentiilor Poloniei - printre care erau avute in vedere incorporarea Tarii Moldovei si Tarii Romanesti -, otomanii s-au aratat dispusi sa cedeze acestora cetatea Camenitei si sa restabileasca vechile hotare moldo-polone. De asemenea, se angajau sa retraga din Bugeac hoardele tataresti. Polonezii trebuiau sa paraseasca - in schimb - toate cetatile ocupate din Tara Moldovei . Prin urmare, in urma acestor conventii, turcii au parasit Camenita iar polonezii au eliberat cetatile Moldovei si "ramasa toata tara in mina lui Antiohii-voda" .

Odata asigurata linistea la hotare si in interior, domnul a depus mari eforturi pentru imbunatatirea situatiei demografice. Astfel, "au facut carti de slobodzii pin toate salistele" iar de prin targurile din centrul tarii, in special Piatra si Roman, a trimis familii sa se aseze in regiunile de margine ramase pustii. Scutirile acordate de domn pentru cei care acceptau sa populeze zonele Prutului si ale Nistrului au contribuit la un important aflux de populatie "din toate tarili (...) a veni cines la locul sau si la mosia sa" .

S-a apropiat, insa, vremea sa se umple cu pungi si interventii cararea pana la Constantinopol pe care o anunta fiica lui Constantin Brancoveanu. Aceasta nu a mai avut ocazia sa o vada realizata, intrucat a inchis ochii in capitala Imperiului otoman, rapusa de ciuma. Relatiile dintre Constantin Duca si socrul sau nu mai erau la fel de calde ca odinioara, domnul Tarii Romanesti sustinand un alt candidat care sa-i ia locul lui Antioh Cantemir. Totusi, schimbarea pentru care insista trimisul lui Constantin Brancoveanu a fost acceptata de otomani doar in persoana lui Constantin Duca , atitudine influentata de ambasadorul Germaniei, contele Olingen , ce statea in gazda la fostul domn al Moldovei. Oricum, fostul ginere prezenta o varianta mult mai buna - in viziunea domnului muntean - decat ramanerea in scaunul de la Iasi a Cantemirestilor, sustinuti de dusmanii sai, Rusetestii.

La 14 septembrie 1700, Antioh Cantemir primea neasteptata veste a mazilirii sale dar, inainte de a-l urma pe capugi-basa la Istanbul, a reusit sa tempereze un nou val de razbunare ce se indrepta asupra boierilor Ruset din partea boierilor pribegi, iertati ceva mai devreme si repusi in drepturi. Cu autoritatea si respectul de care se bucura, domnul a reusit sa faca uitate vechile suparari, printre care si acelea ale serdarului Ionita, pentru moartea tatalui sau, Miron Costin. Au ascultat cu totii de sfatul lui Antioh Cantemir si au organizat, in taina, fuga in Polonia a lui Bogdan si Iordachi Ruset salvandu-i de osanda muntenilor si a lui Constantin Duca .

Revenit in scaunul Tarii Moldovei, Constantin Duca nu a avut inspiratia sa continue politica destul de chibzuita a lui Antioh Cantemir. Multimea datoriilor pe care si le facuse fata de Constantin Brancoveanu si fata de alti creditori la Istanbul pentru a cumpara caftanul domnesc, impreuna cu setea de razbunare fata de Cantemiresti si Rusetesti, i-au marcat intreaga domnie. In cei trei ani, a reusit sa-si atraga aversiunea intregii tari reintroducand o multime de dari, printre care si vacaritul, ce fusese desfiintat de Antioh, numai sa-si poata plati datoriile. Politica nesabuita a lui Constantin Duca a facut sa creasca numarul satelor parasite si a boierilor pribegi, multi adapostiti la curtea lui Constantin Brancoveanu. Aici s-au tesut urzelile pentru schimbarea lui Constantin Duca, domnul muntean solicitand boierilor sa desemneze unul dintre ei, pe care sa-l sustina la Poarta, numai sa nu faca parte din familia Cantemirestilor. Alegerea a cazut asupra spatarului Mihalache Racovita, care - la insistentele lui Constantin Brancoveanu se impacase cu Rusetestii si avea sprijinul boierilor moldoveni prezenti la Istanbul - a obtinut domnia in septembrie 1703 .

Primele masuri luate de Mihai Racovita au avut ca obiectiv consolidarea domniei si aceasta cu ajutorul batranului Iordache Ruset. Au fost ridicati in slujbe boieri din neamul sau si al Rusetestilor, in timp ce boierii din alte neamuri, sustinatori ai lui Antioh Cantemir si Constantin Duca, au fost supusi fiscalitatii excesive. Multi dintre oamenii lui Constantin Duca erau batuti si inchisi in temnite. Era insa peste putinta lui Mihai Racovita sa-si asigure domnia la Constantinopol "fiind Poarta neasadzata, ave si Mihai-voda mare nevoie de bani, ca-ntr-un an si giumatate ce-au fostu domnu s-au schimbat trei viziri si septe chihaeli" . De cealalta parte, s-au grabit sa profite si Cantemirestii, astfel incat la 12 februarie 1705 revenea in capitala Tarii Moldovei Antioh Cantemir. Practic, pana la sfarsitul anului 1715, cand incepea a treia domnie a lui Mihai Racovita, s-au perindat pe tronul de la Iasi nu mai putin de patru titulari si trei caimacami. Incepand de la prima domnie a lui Antioh Cantemir, care a durat aproape cinci ani (8 decembrie 1695 - 14 septembrie 1700) si pana la 25 decembrie 1715, se constata ca tronul Tarii Moldovei nu a avut parte de stabilitate si - prin urmare - nu se poate pretinde o oarecare strategie politica interna si externa de durata.

In ceea ce priveste Cetatea Neamtului, Ion Neculce retine un scurt episod de la finele anului 1709, cand lua capat cea de-a doua domnie a lui Mihai Racovita (20 iulie 1707 - 17 octombrie 1709). Pana la numirea noului domn - multi boieri asteptandu-se sa revina Antioh Cantemir -, pribegii din Tara Romaneasca, in frunte cu vistriernicul Ilie Cantacuzino si vistiernicul Ilie Catargiu, au intrat in regiunea Focsanilor si au inceput "a prinde s-a lega s-a bate pe oameni lui Mihai-voda (...) s-a lua bucateli a boierilor lui Mihai-voda ce se timplasa cu slujbe acolo". Printre acestia, l-au prins si pe un nepot de sora al lui Iordachi Ruset "de l-au batut si l-au imbracat cu sucman negru si l-au triimis de l-au inchis la Cetate la Neamtu" .

Epilogul istoric al Cetatii Neamtului s-a consumat chiar la capatul acestei perioade de trecere la domniile fanariote, in primii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racovita. In contextul izbucnirii unui nou conflict turco-austriac, o parte din ostile imperiale invingatoare au trecut Carpatii in Moldova si au ocupat o serie de manastiri fortificate si Cetatea Neamtului. Din cele cateva documente de la Mihai Racovita, se constata ca nemtilor li s-au alaturat o seama de mazili, in frunte cu fostul mare stolnic Vasile Ceaurul, care este indicat a fi fost coordonatorul actiunilor din Moldova. Odata intariti pe pozitii, nemtii trimiteau pentru aprovizionare diverse podgheazuri in imprejurimi jefuind sate, orase, manastiri si multi negustori turci, "care fapte intelegindu stapinii nostri (turcii, n. V. J.), n-au putut suferi, ce cu rea urgie s-au scirbit asupra tarii noastre, ca era sa dea toata tara in robie si in sabie, incapind si domniia mea la prepus cum ca si noi am fost agiunsi cu dinsii" . La inceputul anului 1717, efectivele austriece cantonate in nordul Tarii Moldovei au atacat in doua directii, o parte a avut drept obiectiv capturarea unei surori a domnului, pe care au dus-o la Brasov iar alta parte, sub comanda capitanului Erno Fransua, zis "Frantoz" sau "Frente" - ofiter francez aflat in slujba austriecilor - a coborat din Cetatea Neamtului si a lovit Iasii.

Austriecii au inconjurat Curtile Domnesti, in care Mihai Racovita a organizat apararea, impreuna cu cativa boieri de curte si i-a silit pe acestia - printr-o bresa - sa se retraga la Manastirea Cetatuia, "cit ai rumpe un par din cap de n-au luat pre Mihai-voda de grumadzi, din curtile domnesti" . Aici, in ajutorul domnului au venit tatarii reusind sa-i infranga pe agresori si capturand pe "Frantoz capitanul", dupa care s-a trecut la contraofensiva. Impreuna cu tatarii "am reusit sa le spargem si cuibul din Cetatea Neamtului", au cucerit Manastirile Casin si Mira "si am rasipit si zidurile manastirilor acestora cu porunca stapinilor" . Cum au trecut Siretul, varianta domneasca sustine ca tatarii "au si inceput a prada si a robi tara pina in munte, care robie nu se va putea uita in veci" . Datele oferite de Ion Neculce par a fi ceva mai clare in ceea ce priveste jaful tataresc. Dupa ce l-au salvat pe voda, tatarii i-au cerut 10 pungi de bani pentru a se retrage "iar Mihai-voda n-au avut, au n-au vrut sa le de. Si le-au dat voie sa prade tara, dincolo di Siretiu, ca sint tot haini, catane. Numai dincoace di Siretiu sa nu robasca". Asa s-au napustit ceambulurile tataresti asupra tinutului Neamtului pana la Hangu si Ceahlau, de unde s-au intors in Bugeac plini de prazi si robi. Cetatea Neamtului a fost parasita de catane fara lupta "au lasat-o plina de bucate si au fugit la Casin, la alte catane ce era acolo" . Nu era deloc intamplatoare insistenta domnului pe langa tatari ca "numai dincoace di Siretiu sa nu robasca", o data pentru ca dincolo era plin de catane si Moldova de sub munte era mai putin afectata de incursiunile de jaf, pe de alta parte, daca s-ar fi ingaduit ciambulurilor sa prade la est de Siret, in jumatatea de nord si regiunile de margine, efectele ar fi fost devastatoare pentru eforturile puterii centrale de repopulare a acestor regiuni, tot mai insistente incepand cu anul 1666 .

Pericolul prin care a trecut Mihai Racovita din cauza catanelor adapostite in fortificatii a fost unul dintre motivele serioase pentru care, la 1718 - urmand porunca turcilor -, si-a trimis slujitorii sa distruga Cetatea Neamtului "iar nu foarte de tot", zidurile Manastirilor Casin, tinutul Bacau si Mera, din tinutul Putnei .

Dupa aceasta ultima distrugere, Cetatea Neamtului nu a mai revenit la viata, domnia nu s-a mai aratat interesata de refacerea si reutilizarea ei. Abia pe la 1733, ruinele vechii cetati erau vizitate de alaiul domnesc ce-l insotea pe domnitorul Grigore Ghica, pornit intr-o "plimbare" prin tara "ca sa stie cine cum sa tine" dar fara urmari pentru ruinele de pe culmea Plesului. De fapt, urmari au fost: de la stricarea "nu foarte de tot", Cetatea Neamt s-a transformat intr-o sursa de piatra pentru casele si pivnitele targovetilor. Aceasta este cea mai grava si continua degradare a vechilor zidiri, fara ca un spirit luminat si cu dragoste fata de mostenirea stramosilor sa poata fi auzit. In vremea lui Mihail Sturza, "mana vandalica si impie a targovetilor din orasul Neamt, care si-au zidit casele lor cu pietrele acestei sfinte ruine" a starnit protestul tanarului preot Crisoverghi, un gest ce copleseste pana si tipica ignoranta a vremurilor noastre. Ca urmare a demersului sau ori nu, impotriva "neprivegherii dupa vreme de catra nepretuitorii monumenturilor si a zastrii Patriei", Departamentul pricinilor dinlauntru al Moldovei a luat decizia imprejmuirii ruinelor cu un gard. Asa credeau functionarii ca se putea opri jaful si "nerisipirea ei in viitorime" ! Convingere pe care, de altfel, o vedem vie si astazi in atatea monumente istorice risipite si paraginite pe intreg cuprinsul tarii.

Nepasarea autoritatilor a continuat si dupa 1866, cand Cetatea Neamt a fost declarata monument istoric iar locuitorii din imprejurimi au extras piatra nestingheriti pana pe la 1900. Salvarea si conservarea batranei fortificatii au venit odata cu cercetarile arheologice incepute in anii 1939-1942, 1950 si 1962, urmate de amplele lucrari de restaurare ale unei epoci de trista amintire dar in care multe dintre monumentele noastre s-au bucurat de ceva mai multa pretuire.