<< Home

Fortul rectangular

Forturile musatine din Tara Moldovei, cu turnuri rectangulare interioare sau exterioare pe colturi, au corespuns stadiului evolutiv al tehnicii de asediu, armamentului si tacticilor militare de la finele secolului XIV. Asezate, de regula, intr-un cadru natural ce crea de la sine suficiente dificultati pentru asediatori si construite din piatra, cu santuri adanci si abrupte de jur imprejur, cetatile moldovenesti erau inexpugnabile. Ridicate la sfarsitul veacului al XIV-lea, acestea se situeaza cronologic la capatul unui amplu si indelungat proces de incastelare a Europei, inceput in secolul XIII . Spre deosebire de Occident, intreaga initiativa de construire si control a fortificatiilor noastre era insusita de puterea centrala , astfel incat dezechilibrul clar dintre atac si defensiva, caracteristic perioadei, nu a fost in masura sa incurajeze tendinte centrifugale. Destui suverani ai Europei occidentale din veacurile XIII-XIV au simtit gustul amar al neputintei, in fata atitudinii sfidatoare a supusilor, bine aparati de zidurile de piatra ale propriilor lor castele, incomoditate pe care au cunoscut-o si voievozii Tarii Moldovei, de multe ori jenati de diversi aventurieri si trupe de catane aciuate prin cetati, in decursul secolului XVII.

Cetatea Neamtului reprezinta modelul cel mai bine pastrat al ceea ce este esential pentru o fortificatie de piatra de la finele veacului XIV, un zid inalt si gros, intarit cu turnuri pe colturi si dotat cu drumuri de straja pe interior. Raportul dintre fortificatii si spatiul locuit, in cetatile noastre, este variabil, de regula, locuintele sunt reduse la minimul necesar, pentru a adaposti o garnizoana permanenta, camerele folosite in acest scop fiind adesea amenajate in turnuri dar si in posibilele constructii din lemn alipite curtinelor. Garnizoana fortului musatin de la Cetatea Neamtului era compusa, dupa unele estimari, din 70-80 de luptatori, adapostiti in incaperile din turnuri iar in vreme de asediu, numarul aparatorilor se putea ridica la 200-300 de oameni .

La acestea, se mai adauga - asa cum s-a precizat - avantajul reliefului, cetatea fiind asezata pe un promontoriu cu pante abrupte, la o altitudine de circa 80 m fata de nivelul Ozanei si 450 deasupra Marii Negre . In acest sens, Dimitrie Cantemir observa ca Cetatea Neamtului "este zidita pe un munte foarte inalt si e atit de intarit din fire, incit pare sa infrunte orice atac vrajmas. A fost de multe ori atacata dar n-a fost cucerita decit de doua ori: o data de turci, sub domnia lui Soliman (1538, n. V. J.), si o data in vremurile noastre (1691, n. J. V.) de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luata, daca foamea nu i-ar fi silit pe cei citiva moldoveni aflati inauntru ca s-o apere, s-o dea in miinile lesilor, dupa o impresurare de mai multe zile" .

Calea de acces spre fortificatie, utilizata pana pe la inceputul veacului XVIII, era in partea de nord si venea dinspre satul Oglinzi (Oglindesti) urmand - in general - un traseu relativ facil, cu pante line. Transportul proviziilor si al tehnicii de asediu se putea face fara prea mari dificultati, daca nu cumva au existat amenajari speciale in acest sens. Cu toate acestea, ansamblul, intarit din trei parti de configuratia terenului, conferea multa siguranta aparatorilor ei. De altfel, o asemenea completare fericita a ansamblului construit - in pas cu evolutia tehnica a vremii - cu avantajele cadrului natural, in multiplele sale variante, caracterizeaza majoritatea fortificatiilor. Nu intamplator, in ciuda perceptiei din epoca, conform careia o tara era considerata ingenuncheata daca ii erau cucerite cetatile , fortificatiile de piatra moldovenesti au cunoscut "botezul focului" destul de tarziu, dupa 1420 iar incercuirea si mentinerea blocadei pana la epuizarea proviziilor aparatorilor a constituit, se pare, tehnica cea mai eficienta, in cazul in care nu se putea miza pe tradatori sau viclesuguri .

In istoriografia problemei, au fost initiate dezbateri interesante privind originea planului rectangular, in urma cercetarilor de la Scheia, Suceava si Neamt. Virgil Vatasianu era de parere ca forturile musatine au fost inaltate cu ajutorul si sub influenta polono-lituaniene , opinie imbratisata - mai nou - si de Mariana Slapac, in cazul Cetatii Neamtului. Arhitecta in discutie insista, ca argument, pe tipul de zidarie "nordic" al fortificatiei aratand spre alternanta de piatra sparta de dimensiuni mai mari cu un rand de pietre mai subtiri, ce divizeaza paramentul in fasii orizontale de 50-70 cm .

Alte pareri vin sa infirme ipoteza de mai sus, cu constatarea lipsei unui asemenea plan in Polonia Centrala si analogiile cu cetatile Enisala, Turtucaia si Cetatea Alba pledandu-se pentru o influenta bizantino-dunareana si nord-pontica. O a treia ipoteza aduce in discutie un posibil aport al mesterilor de scoala apuseana . In fine, o ultima pozitie este exprimata de Alexandru Artimon, care vede aici perpetuarea planimetrica a cetatilor din lemn si pamant, ca posibil prototip fiind cetatea rectangulara de la Corlateni, cu sant si val de aparare, sistemul de fortificatii din lemn si pamant de la Roman, precum si analogiile de fortificatii din Tara Romaneasca . Nu este exclus, totodata, ca in opera mesterilor locali sa fi patruns elemente si tehnici de constructie din import.

In completare, este de presupus o traditie ce coboara pana la cele mai tarzii fortificatii romane si romano-bizantine de pe teritoriul romanesc, cum sunt castrele romane , care au constituit un model pentru o arie europeana destul de intinsa. Desi isi manifesta o oarecare reticenta privind posibilitatea unei transmiteri directe a tehnicilor de constructie, in cazul de fata, Gh. I. Cantacuzino sustine ca unele amenajari romane parasite au fost reutilizate partial in constructia fortificatiilor medievale; totodata, asezarile intarite cu santuri si valuri de pamant din perioada migratiilor constituie un element de continuitate . Planul fortului musatin de la Cetatea Neamtului gaseste similitudini cu castrele romane, cu turnuri circulare interioare pe colturi. Dintre acestea, se face trimitere aici - cu titlu de exemplu - la acela cercetat la Radacinesti, jud. Valcea si datat in sec. II d. Hr. sau la castrul roman din veacul IV d. Hr., de la Mehadia . Asemenea constructii romane, destul de vechi, au alimentat traditii bizantine dar puteau contribui simultan la inspirarea unor tehnici de constructii si la nordul Dunarii, materializate mai ales la fortificatiile din lemn si pamant. Ambele directii se puteau impleti, gratie conjuncturilor istorice si puteau fi completate, in timp, de alte influente. Prototipul planimetric al cetatilor rectangulare de piatra - printre care se afla si Cetatea Neamtului - trebuie cautat, in primul rand, la fortificatiile din lemn si pamant anterioare, atat de putin studiate la noi, a caror infatisare este conditionata si de rigiditatea lemnului ca material de constructie si care, la randul lor, au fost inspirate, la baza, din tehnicile constructiilor militare romane.

Perpetuarea unor tehnici de fortificare romane si romano-bizantine a mai fost semnalata de specialisti - printre altele - si in cazul cetatii bizantine de la Pacuiul lui Soare, prin folosirea substructiilor de lemn la fundatia zidurilor de piatra, pentru stabilizarea terenului. Terenul era fixat, aici, cu ajutorul pilotilor si barnelor din stejar, trecuti prin foc si infipti vertical, in siruri, pe toata latimea zidului . O repetare intocmai a acestei tehnici a fost identificata, cinci secole mai tarziu, la Cetatea Noua a Romanului: acelasi sistem de pari infipti vertical sub fundatie, pentru consolidarea terenului, aceleasi barne asezate longitudinal .

Arhitectul roman Vitruvius, vietuitor intre sec. I i. Hr. si I d. Hr., intr-o adevarata sinteza a cunostintelor tehnice pe care a atins-o societatea romana, preciza urmatoarele: "Daca nu se va da de pamint sanatos, ci locul va fi de umplutura sau mlastinos, atunci intregul amplasament al cladirii sa fie sapat, golit si impanat cu piloti de anin, de maslin sau gorun usor ars.

Apoi, sa se faca o centura de piloti care asezati cit mai apropiati unul de altul, sa se implinte in pamint cu ajutorul masinilor, iar golurile dintre piloti sa se umple cu carbuni" . Nu sunt lipsite de interes observatiile lui Vitruvius despre calitatile diverselor esente lemnoase. In ceea ce priveste sistemul de substructii pe piloti, pentru stabilizarea terenului, este recomandat stejarul , care, "cind este ingropat la lucrari subterane, are o durata vesnica"; are insa un inconvenient - "din cauza texturii dense, nu poate sa absoarba lichid, ci, fugind de umezeala, rezista si se strimba. Prin aceasta provoaca insa crapaturi in masa lucrarilor in care se afla incorporat" . Iata, aici, o varianta complementara de explicare tehnica a cauzelor generarii fisurilor de parament la vechile noastre biserici, nu doar prin diferenta de presiune exercitata la nivelul solului de masa de zidarie sau neuniformitatea tasarii terenului. Faptul ca tehnica stabilizarii terenului prin sistemul pilotilor s-a utilizat si la edificiile de cult este certificat de vietuitoarele de la Manastirea Agapia, jud. Neamt, care au observat - in timpul recentelor restaurari -, la baza unui contrafort, urme de pari infipti vertical si dispusi oarecum ordonat.

Cea mai potrivita esenta este insa - dupa arhitectul roman - arinul, care, desi "nu pare deloc utilizabil, are in sine excelente insusiri (...). Batut tare cu maiul sub temelia cladirilor asezate pe locuri mlastinoase, primind in sine apa care ii lipseste, el ramine vesnic nepieritor si suporta mari greutati de zidarie, pastrindu-se nevatamat. Astfel, acest lemn, care deasupra pamintului, nu poate dura multa vreme, infundat sub apa rezista in veci" .

Cercetarile arheologice semnaleaza, din ce in ce mai frecvent, utilizarea acestei tehnici de stabilizare a terenului si pot fi amintite aici, cel putin, descoperirile de ultima ora, cum sunt acelea de la Castelul Huniade, datat in sec. XIV-XV, din Timisoara , in doua complexe din Centrul Istoric al Bucurestilor, databile in veacurile XVII-XVIII . Se adauga datele mai vechi si confirmarile, rezultate in urma cercetarilor efectuate de arheologul Florin Hau - cu sincere multumiri pentru permisiunea de a le dezvalui aici - la Curtea Domneasca de la Suceava, unde a reusit sa surprinda sirurile de piloti, la baza unei zidarii a curtii, anterioare domniei lui Alexandru cel Bun. Totodata, se pare ca problemele existente in prezent la Cetatea de Scaun a Sucevei, legate de cedarea terenului, sunt provocate de putrezirea substructiei de piloti si ca urmare a consecintelor produse, in timp, de acest factor.

Exemplele notate mai sus nu sunt nici pe departe singurele dar sunt alese datorita posibilitatii fixarii unor coordonate geografice in masura sa confirme ipoteza ca sistemul ancorarii fundatiilor de piatra - in special, al acelora masive - pe substructii de piloti infipti vertical, pentru stabilizarea amplasamentelor, este cunoscut in intreg spatiul locuit de romani. Adaugand incadrarea cronologica destul de larga a descoperirilor in spatiul romanesc - din secolul X pana in secolul XVIII -, se poate expune parerea ca procedeul tehnic supus atentiei reprezinta, cel putin, o mostenire culturala romano-bizantina. Un element de continuitate, asemanator procedeelor de aductiune a apei de la distanta si multor solutii tehnice in domeniul constructiilor fortificate si civile .

Fara intentia de a dezvolta acest subiect - de altfel interesant -, este de remarcat ca amenajarea amplasamentelor pentru fortificatiile medievale de piatra dar si a altor constructii masive cu destinatie civila a presupus, in functie de conditiile din teren, trei modalitati principale: saparea santurilor de fundare si asezarea zidariei direct pe stanca, reutilizarea si adaptarea, conform necesitatilor, a vechilor ruine antice (situatie mai rar intalnita in Moldova mentionand aici cazul fortului rectangular al Cetatii Albe, suprapus partial peste vestigiile Tyras-ului sau Chilia Veche - Lycostomo) si - in fine - stabilizarea in prealabil a solului, prin metoda pilotilor de stejar infipti vertical. Constructorii Cetatii Neamtului au aplicat prima tehnica de amenajare a fundatiei procedand in unele locuri la saparea in stanca, pana la un nivel care elimina riscul prabusirii viitoarelor elevatii masive.

In Moldova, s-au cercetat foarte putine fortificatii de lemn si pamant anterioare, ca datare, cetatilor de piatra iar dintre acestea, rezultatele cercetarilor de la Corlateni apar ceva mai edificatoare, mai ales in ceea ce priveste planimetria cetatuii.

Investigatiile din Muntenia au scos la lumina o serie intreaga de planimetrii rectangulare. Dintre acestea, cetatea de lemn si pamant de la Frumoasa, jud. Teleorman, ofera prilejul unei comparatii, atat cu fortificatia de la Corlateni, cat si cu celelalte cetati de plan rectangular din Moldova . Planurile cetatii Severinului, datata in a doua jumatate a sec. XIII sau XIV, de forma dreptunghiulara, cu turnuri pe interior si exterior, al cetatii Giurgiului, de la sfarsitul secolului XIV , al cetatii de la Tabla Butii, caracteristica fortificatiilor de secol XIV , prezinta tot atatea similitudini cu cetatile moldovenesti de piatra ridicate din porunca lui Petru I Musatinul. Mai ales, ultima fortificatie munteana amintita aici este, se pare, cea mai reusita analogie cu Cetatea Scheia - Suceava , inaintea posibilelor relatii "cu arhitectura militara din campia nord-est europeana, cu regiunile lituano-polone" . Parerile exprimate mai sus, daca poate fi vorba despre influente venite din exterior sau despre rezultatul unor sinteze locale romanesti, cu adanci radacini pana la castrele romane tarzii, vor trebui, desigur, consolidate, prin revigorarea interesului pentru cercetarile de teren in aceasta directie.

Variatiile planului rectangular au fost impuse de configuratia, avantajele si necesitatile de aparare ale locului ales pentru constructia fortificatiilor. Astfel, se poate explica - inainte de a gasi analogii in alte spatii - si aspectul cetatii de piatra de la Targu Neamt a lui Petru I Musatinul, inspirat, probabil, de fortificatia de lemn si pamant preexistenta sau de altele din apropiere dar si impus de conditiile de relief. Pentru ca suprafata terenului, aflat intr-o pozitie deosebit de avantajoasa, nu putea raspunde unor exigente de aparare crescute, mesterii de la finele veacului XIV au preferat amenajarea turnurilor patrate in interiorul careului de piatra castigandu-se mai mult spatiu interior prin plasarea curtinelor pe linia defensiva exterioara. Dupa calculele efectuate de Radu Popa, in cazul in care turnurile s-ar fi amenajat pe exterior, suprafata cetatii din prima faza s-ar fi redus de la 1760 m2, la putin peste 1000 m2, cu o garnizoana mai mica si provizii mai putine . Este o situatie de exceptie, in general fiind de preferat scoaterea turnurilor spre exterior, "asa fel ca in cazul cind dusmanul s-ar avinta, voind sa se apropie de ziduri, flancurile lui descoperite sa poata fi lovite de sageti din dreapta si din stinga" . Acelasi Vitruvius observa ca "apararea e mai anevoioasa in cetatile cu unghiuri iesite, caci unghiul apara mai mult pe dusman decit pe cetatean" .

Initial, pentru ridicarea Cetatii Neamtului, terenul a fost nivelat iar pentru ancorarea puternicelor ziduri, s-au sapat fundatii in trepte cu adancimi variabile, in functie de rezistenta stancii ajungandu-se pe alocuri, dupa forarile geotehnice din 2002, nesupravegheate arheologic si prea putin mediatizate, pana la - 4 m. Vitruvius recomanda, in acest sens, ca fundatiile zidurilor "sa ajunga pana la pamint tare" iar latimea santului de fundare sa fie mai mare decat a peretilor , principii care se regasesc si in arhitectura medievala moldoveneasca din piatra. Dupa ridicarea zidurilor, sprijinite in afara de 15 contraforti puternici, spatiul intra muros a fost nivelat cu un strat de pamant care, in partea de sud-vest a cetatii, atinge o grosime de peste 3 m . Elevatia este constituita din sist verde, extras chiar de sub coasta dealului Plesu si pietre de rau iar liantul, dovedit in timp destul de durabil, are in compozitie var hidraulic, nisip, prundis, caramida pisata si carbune de lemn . Intre cele doua suprafete ale zidariei, se observa un emplecton de piatra mai marunta, amestecata cu mult mortar. Pentru consolidarea peretilor, pana la intarirea mortarului, s-au folosit barne de lemn, urmele tirantilor fiind inca vizibile in paramentul fortificatiei. Din nou, si aici, o alta constanta din arta fortificatiilor, la care face referire Vitruvius: "in masa acestui zid, asezate in curmezis si cit mai apropiate, se vor inzidi birne din lemn de maslin (la noi mai mult stejar, posibil si arin, n. V. J.), usor arse, pentru ca amindoua fetele zidului legate prin aceste birne ca prin niste scoabe, sa dobindeasca trainicie fara sfirsit" . Intr-un loc din partea de nord a santului de aparare, numit "paraul Varariei", au functionat cuptoarele pentru ars var .

Turnurile interioare de la colturi sunt tesute cu zidurile curtinelor si inchise, pentru a se putea continua rezistenta, in cazul in care asediatorii ar fi reusit sa intre in cetate. Sub aspectul lor actual, cu suprainaltarea din timpul lui Stefan cel Mare, acestea prezinta trei etaje. Comunicarea dintre caturile turnurilor se facea prin scari de lemn dar si prin culoare stramte de piatra in miezul peretilor, existente in turnul de nord-est si cel sud-vestic. Atat turnurile, cat si curtinele, au fost dotate in partea superioara cu un coronament crenelat, destinat arcasilor. Judecand dupa merloanele pastrate, se pare ca acestea erau drepte, aparatorii fiind mult mai expusi tirurilor inamice, fara a se fi incercat o reducere evazata a peretilor lor spre exterior, asa cum se intampla, mai tarziu, in cazul ocnitelor de tragere pentru sanete. Accesul la crenelurile cetatii se facea cu ajutorul unui drum de straja, tradat de pastrarea unor decrosuri in zidarie, a unor intrari in partea superioara a turnului de nord-vest si a urmelor de tiranti care sustineau podinile de lemn alipite curtinelor. Existenta cosurilor de fum in turnurile de nord-vest si sud-vest duce la concluzia ca incaperile erau incalzite cu sobe.

Intre turnuri, desi cercetarile arheologice nu s-au exprimat in acest sens, au fost ridicate alte constructii usoare de lemn servind in calitate de grajduri, depozite, cuhnii etc. Urmele lor au fost distruse, probabil, in cea mai mare parte, de lucrarile ulterioare, in urma carora s-au amenajat incaperile din piatra, nivelul de jos (demisol) coborand cu peste un metru fata de nivelul de calcare, de acum, al portii principale. Faptul ca la Cetatea Scheia lipsesc urmele unor asemenea constructii interioare nu poate justifica vreo echivalenta cu Cetatea Neamtului, intrucat prima, asa cum rezulta din cercetarile de teren, a fost abandonata si demantelata la scurt timp dupa finalizare .

Accesul in interior se facea pe latura de nord, printr-o poarta boltita in arc frant si dispusa la jumatatea curtinei, asemenea accesului in Cetatea de la Scheia . Odata cu lucrarile din faza numita Stefan cel Mare, cand in turnul de nord-est s-a amenajat o poarta monumentala, prevazuta cu hersa si pod mobil, accesul initial, cunoscut sub denumirea de "poarta musatina", juca un rol secundar. Cercetarile efectuate aici, in anul 1962, au confirmat ca aceasta intrare este cea initiala, golul ei coborand pana la temelie . Pentru perioada de functionare de dinainte de Stefan cel Mare, golul portii musatine - singura cale de acces in cetate - trebuia sa aiba alte dimensiuni, care sunt reduse, acum, prin suprapunerea nivelelor succesive, mai ales ale acelora rezultate in urma distrugerilor. De apreciat ca, nu este vorba, in cazul de fata, despre portalul unei biserici, ci despre o cetate, unde mai intrau si calareti. Prin extensie, nivelul de calcare actual nu corespunde aceluia din perioada de functionare initiala a fortificatiei lui Petru I, nivel care asteapta inca sa fie identificat de cercetarile arheologice.

O cetate nu este puternica doar datorita fortificatiilor sale, rezistenta aparatorilor ei este conditionata - in afara de munitii - de suficienta rezervelor de hrana si apa, pentru intreaga durata a asediului. Dupa Radu Popa, "o fantana adanca, sapata undeva spre mijlocul curtii interioare, trebuie sa fi existat de la inceput. Locul ei nu a putut fi inca identificat. In partea in care s-a afirmat de catre unii cercetatori ca ar fi existat o fantana larga, cu trepte coborand pana la luciul apei si cu hrube care duceau, pe sub pamant, pana dincolo de apa Ozanei sau chiar pana la... Suceava, nu s-a gasit nici o urma. Basmele in legatura cu tunele subterane si punti din piele de bivol au inflorit istoria tuturor cetatilor si mai continua sa fie povestite si azi" . Este, desigur, o aluzie la informatiile retinute de Profira Groholschi, potrivit carora "in mijlocul cetatuii era o fantana cu grile deasupra si cu garliciu la o parte, pe unde se mergea pana la "argeaua" de langa straja. Dela argea hruba se impartea in doua: hruba din dreapta ducea spre Oglindesti si de acolo in susul raului Moldova spre Baia si Suceava ori in jos spre Roman si Iasi, pe sleahurile (drumurile) cele mari. Hruba din stanga ducea pana la Valea Dadei (Valea Dracului). Hrubele erau largi, inalte si prin ele se umbla numai la ceasuri grele de alarma prin doua esiri (sic!) deosebite. Astfel ele stateau inchise si nestiute.

Dupa ce a fost pustiita cetatea, un calugar, ieromonahul Paisie, nepotul lui Stoian Joldea, armasul dela Cetatea Neamtu, a scris despre drumurile secrete dela Cetate, sapate cu dalta. Cartile lui insa s'au pierdut, cand a ars Manastirea Neamtu la 1862, cel putin asa spun calugarii Sofronie Pelea din schitul Secul, Savate Jecu din M-rea Neamtu, Neofit Arbore din Rasca etc..." . Desi este greu de admis existenta unor tunele de refugiu pe sub zidurile Cetatii Neamtului, versiunea cu iz de povestioara - cu adevarat savuroasa - anima inca multi "cunoscatori" indigeni intr-ale cetatii.

In ceea ce priveste "fantana", observatiile facute in urma sondajului geotehnic din anul 2002 la Cetatea Neamtului au confirmat unele banuieli mai vechi ale subsemnatului constituind subiectul unei comunicari la un simpozion din 2001 dedicat Cetatii Neamtului si organizat la Muzeul de Istorie si Etnografie din Tg. Neamt. Conform acestor geologi, ce si-au prezentat concluziile in cadrul unei sesiuni de comunicari organizata de Complexul Muzeal Judetean Neamt, in anul 2004, pe dealul Plesului nu exista panza de apa freatica fiind depistate doar izvoare punctiforme. Altfel spus, in lipsa unei surse de apa permanente pentru necesarul de apa al cetatii, izvoarele punctiforme avand un caracter temporar, mesterii au fost nevoiti sa caute alte solutii. Desigur, este greu de admis ca administratorii cetatii au apelat, in special, la serviciul sacagiilor, pentru a umple fantana cu apa ori s-au aprovizionat exclusiv cu apa meteorica, prin amenajari de captare. Solutia a fost alta: in interiorul constructiei au sapat o cisterna iar pentru alimentarea ei s-au folosit de sistemul ingenios al olanelor de canalizare, cunoscut si recomandat in acea vreme pentru asemenea cazuri.

De altfel, constructorii s-au pomenit intr-o situatie similara si la Cetatea Sucevei, de asemenea lipsita de apa. Pe platoul din fata Cetatii de Scaun, s-au descoperit, cu ocazia sapaturilor arheologice din anul 1954, sase conducte de apa, trei din olane ceramice, doua din trunchiuri scobite de lemn, cercuite cu inele de fier si una din olane de lut legat cu mortar hidraulic, datate de descoperitori intr-o perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare. Cilindrii de lemn aveau o lungime de circa 2,20 m, prinsi in inele de fier cu diametrul de 0,12 m si aveau latimea (peretilor?) de 0,07 m. Cilindrii de lemn erau legati cu ajutorul inelelor de fier, batute in peretii acestora pana cand se imbinau. Dupa aceiasi cercetatori, conductele duc spre cetate iar orientarea mufelor si a unghiului de panta sunt spre rasarit, spre terasa de nord-est a platoului. Conductele din lemn sunt mai vechi decat cele din lut ars fiind ingropate sub un strat din a doua jumatate a secolului XV .

Tot atunci, arheologii citati au mai descoperit o conducta de olane, protejata de un zid de piatra, la Curtile Domnesti din Suceava nereusind insa finalizarea cercetarilor in acest sector. Dupa elementele prezentate, complexul este mai tarziu de veacul XV, pana in secolul XVII . Desigur, aceste olane ar fi fost de prisos, daca Cetatea de Scaun si chiar Curtile Domnesti de la Suceava ar fi avut parte de surse de apa din panzele freatice. Judecand, printre altele, dupa contextul stratigrafic, alaturi de materialul din care sunt facute, sirurile de olane trebuie vazute in perechi - un canal fiind destinat aductiunii de apa iar celalalt pentru deversare, dupa principiul "vaselor comunicante" -, perechea de olane din lemn fiind anterioara, din punct de vedere cronologic, celorlalte doua. Faptul ca mesterii de la finele veacului XIV, implicit constructorii lui Petru I Musatinul, cunosteau aceasta tehnica este confirmat de Codex Latinus Parisinus . Atat explicatiile, cat si desenele care le insotesc sunt reproduse in continuare.

Conform acestui important izvor istoric, "cand castelul sau cetatea este asezata pe un munte, inconjurat de rau, fara sa aiba apa curgatoare, din cauza aceasta populatia sufera cea mai mare lipsa de apa; si populatia acestora vrea sa aiba apa inauntrul cetatii, fiindca este pentru ei o mare povara coboratul si urcatul la rau; acum ne intrebam ce trebuie sa facem; regula este aceasta: trebuie cercetat daca imprejurul asezarilor se gasesc rauri sau pamanturi apoase, sau fantani, pana la o distanta de una sau doua miliarii de oras; si apoi, daca aceste locuri cu apa sant mai inalte cu sase coti decat localitatea de pe munte de aici sa se faca o galerie subterana; in cazul in care se poate sapa, ea sa treaca pe sub raul care inconjoara cetatea si sa mearga pana la cetatea de pe munte. Si sa se faca scari subterane de la zisul munte pana la varful lui si sa se sape pe sub rau un tunel care se numeste in limba populara butina, in care trebuie sa patrunda apeductul facut din teava de plumb sau din olane, bine tencuite; si tunelul trebuie sa fie bine tencuit cu nisip si var, prin care va trece apa din locul zis. Mai este situatia cand pamantul, de la albia raurilor sau a fantanilor si pana in varful muntelui cetatii, este stancos, si nu se poate sapa. Atunci trebuie sa fie un zid inalt de sase coti si lat de patru coti, si in interior tencuit, in asa fel, incat omul sa poata trece prin el; si zidul acesta (apeductul, n. ed.) sa fie dus pana la raul cetatii, si sa se treaca peste rau sub forma de pod, si sa se continue acest zid mereu peste pamant, si sa urce pana in mijlocul cetatii. Si populatia respectiva va avea apa curgatoare totdeauna dupa plac" . Oare frecventele referiri ale oamenilor locului la "tunelele" care ar avea capat in "fantana" Cetatii Neamtului, tunele despre care unii spun ca ar fi fost surprinse cu ocazia lucrarilor de restaurare de acum aproape jumatate de veac, sa aiba de fapt legatura cu sistemul de alimentare cu apa al cisternei? Este si aceasta o intrebare care necesita verificari arheologice, prin "tunele" va trebui insa inteleasa, mai curand, prezenta unor nise, ceva mai inguste... .

In continuare, "daca doresti sa ridici apa din lacuri sau fantani pe munte si sa curga de cealalta parte, este bine sa fie inzidite tevi din olane sau tevi de plumb; si sa fie teava de varsare mai lunga cu un sfert decat teava de scurgere; si ambele tevi sa fie introduse in stanca, impreunate si bine stranse, avand un orificiu in capatul superior al amintitelor tevi si orificiile sa fie astupate de oameni priceputi" .

Cea de-a doua canalizare asigura functionarea continua a sistemului, prin caderea apei mentine un circuit permanent, astfel incat doar o cantitate mica a lichidului ramane in rezervorul cetatii.

Prima intrebare care apare aici este aceea legata de mecanismul ce putea ridica apa la inaltime, atunci cand sistemul era pus in actiune. Lamuririle sunt aduse de acelasi autor, in cateva randuri pe o alta schita, intitulata Despre scoaterea apei si depozitarea ei la inaltime: "Acesta (adica persoana din imagine, n. V. J., fig. 11) scoate apa cu ajutorul foalelor; in fundul foalelor trebuie sa fie 5 tevi si fiecare din foale sa aiba tevile proprii cu supape, purtatoare de aer; si ambele tevi sa atinga apa din fantana sau balta sau din rauri, si sa o scoata; si intotdeauna unul dintre foale varsa apa iar cealalta o absoarbe, dupa cum doreste cel ce le misca" . Un rol deosebit de important in aceasta ecuatie il joaca foalele, o inventie straveche, identificata, inca, in siturile eneolitice si pusa in legatura cu asigurarea unor temperaturi ridicate pentru cuptoarele de ars ceramica sau cele de topit arama . De observat, in cazul de fata, ca foalele duble, datorita supapelor care permiteau atat absorbtia, cat si evacuarea aerului din tevi, aveau rostul de a ridica apa la inaltime.

Prin urmare, erau cunoscute doua modalitati de aprovizionare din fantani sau bazine special amenajate, cu apa statatoare sau direct din rauri iar in cazul ultimei surse, in functie de debit, trebuiau sa fie aplicate tehnici ceva mai avansate. Un aport al fizicienilor este deosebit de util, pentru a intelege mult mai exact modalitatile de functionare ale acestui sistem ingenios, care, pe langa dimensiunile diferite ale tuburilor - specificate clar in izvor -, implica si anumite principii de proportionalitate, legate de diametrele olanelor si capacitatea de absorbtie a foalelor, inaltimea promontoriului, unghiul de panta, amplasarea gurilor de absorbtie - in cazul raurilor -, impotriva sau pe cursul de apa etc.

La Cetatea Neamtului, s-au pastrat doua nise de canalizare in curtina de rasarit, vizibile din exterior. In incinta cetatii, in incaperea denumita, in mod conventional, "baie", (?!) s-au pastrat doua canale cu traseu paralel, orientate spre rezervor. Judecand dupa aspectul lor - cu toate prefacerile de mai tarziu -, aceste amenajari nu au capetele finale in incaperea unde s-au pastrat si, deci, nu par sa-i fie destinate. Totodata, cunoscand conditiile de igiena ale societatii medievale, ideea ca aici ar fi functionat o baie pare a fi destul de revolutionara si nu este sustinuta de alte elemente constructive, specifice, de la fata locului. Avand in vedere dispunerea usor asimetrica a canalizarilor, in raport cu cisterna actuala, este posibil ca, in prelungire, sa fi avut un traseu deviat ori, dimpotriva, sa fie urmele de alimentare ale unei cisterne mai vechi.

De remarcat faptul ca sisteme de ridicare a apei sunt cunoscute oamenilor de foarte timpuriu, despre asemenea instalatii vorbind si arhitectul roman Vitruvius. Cel putin cu titlu de curiozitate, merita a fi reproduse aici descrierea si reprezentarea schematica a unei pompe folosita de romani, numita de Vitruvius "masina lui Ctesibus" - dupa numele inventatorului -, capabila sa ridice apa la mare inaltime: "Pompa lui Ctesibus trebuie sa se faca din arama. La baza ea trebuie sa aiba doi cilindri gemeni, putin departati, avind tevi in forma de mici furci alipite simetric si comunicind cu un vas intermediar.

In acest vas sa se faca supape precis ajustate la gaurile de sus ale tevilor, care, inchizind aceste gauri, sa nu ingaduie <intoarcerea> apei impinse prin presiune in vas. Deasupra vasului, un capac cu o pilnie intoarsa e imbucat cu ajutorul unei fibule strapunse de un cui, ca nu cumva puterea apei crescind sa-l ridice.

Deasupra vasului e fixata o teava, numita trompa, ridicata in sus. Cilindrii gemeni au inchizatoare deasupra gaurilor din fund sub deschizaturile de jos ale tevilor. Astfel, din partea de sus, in acesti cilindri, cind pistoanele de refulare lustruite la strung, frecate si ajustate cu ulei, sunt puse in miscare de brate si de cumpene, aerul care va fi acolo cu apa, din cauza inchiderii gaurilor prin valve, fiind comprimat de pistoane, prin presiune va goni apa prin gaurile tevilor in vas si de acolo, capacul primind impulsiunea, o va ridica in inaltime prin teava.

In felul acesta, adusa de undeva de jos si pompata intr-un rezervor instalat la inaltime, apa e facuta sa tisneasca" .

Nu este exclus, prin urmare, ca in evul mediu sa fi fost folosite mai multe tipuri de instalatii pentru pomparea apei spre rezervoare iar sistemul prezentat in Codex Latinus Parisinus ramane un alt indiciu, dupa care se poate afirma ca descoperirile tehnice romane nu au fost uitate odata cu caderea Imperiului Roman de Apus. Din nou, se poate vedea, si aici, un element de continuitate, intretinut de stransele relatii cu Imperiul Roman de Rasarit.

Sursa principala de apa la Cetatea Neamtului - in afara colectarii celei pluviale - trebuia sa fie raul Ozanei, care pare sa fi spalat, in evul mediu, poalele promontoriului, in partea de vest si, pentru ca orientarea tuburilor la iesirea din cetate este spre rasarit, se poate admite existenta unei amenajari speciale, gen bazin, alimentat prin abaterea raului pe aceasta parte a dealului. O amenajare de acest tip - este adevarat, fortificata -, de unde apa era ridicata la inaltime prin sifonare, este certificata, printre altele, la noi, de descoperirile arheologice de la cetatea romana Tropaeum Traiani . Pentru a evita infundarea tevilor si blocarea circuitului apei, sunt de presupus alte elemente, mai ales impletituri de nuiele, protectoare. Prezenta acestor doua canalizari de piatra si banuiala ca s-ar afla alte nise pentru apa in peretii cisternei actuale - sustinuta, pana la pronuntarea arheologilor, doar de traditiile locale - ar putea duce cu gandul la existenta, concomitenta sau succesiva, a cel putin trei modalitati de alimentare cu apa a cetatii: prin colectarea apei meteorice, ridicarea apei la inaltime si sistemul niselor. Toate aceste amanunte necesita, insa, verificarile in teren ale specialistilor arheologi, arhitecti, geologi, fizicieni.

Pana atunci, pot fi aduse in discutie - alaturi de descoperirile de la Suceava - si alte dovezi arheologice, despre existenta cisternelor in cetatile medievale romanesti. Dupa datele culese de specialisti la Cetatea Poenari, aflata in cheile Argesului, pe un promontoriu stancos care se inalta cu peste 200 m deasupra vaii , s-a dezvelit o incapere sapata in stanca, in zona de nord-est a fortificatiei. Descrierea tehnicilor de constructie si a materialelor utilizate aici poate constitui un reper si pentru cisterna din Cetatea Neamtului, in conditiile ratarii unei posibilitati de verificare, in contextul restaurarilor recente: "peretii si partea inferioara sant construite din blocuri de piatra fatuita, imbinate prin falturi. Lespezile partii inferioare se sprijina pe trei straturi special amenajate: un strat cu bolovani legati cu mortar, un altul ceva mai subtire, de mortar cu pietris marunt si, in fine, un rand de caramizi. Atat partea inferioara cat si peretii sant acoperite cu un strat gros de tencuiala din mortar rosu - continand praf de caramida" . Cisterne au mai fost identificate in judetul Arges, la fortificatiile de la Cetateni, care a functionat intre secolele XIII - XV si Oratia, datata in a doua jumatate a veacului XIV . Spre deosebire de cisterna de la Poenari, fundul celei de la Oratia era pavat cu blocuri de piatra nisipoasa, asezate peste un strat de lut batatorit. Tot aici, s-a identificat "o amenajare pentru colectarea apelor pluviale" .

In fine, de jur imprejurul fortului lui Petru I Musatinul, a fost sapat un sant de aparare sec, surprins partial in urma cercetarilor din anul 1454, fara a se putea preciza adancimea, unghiul de panta, latimea si daca a fost dotat cu alte "accesorii" defensive. Dupa rezultatele putinelor cercetari din alte obiective, este foarte posibil ca si la Cetatea Neamtului sa fi fost amenajat un sant simplu, singurul "accesoriu" fiind stratul de lut asternut, probabil, intr-o etapa ulterioara fortului si pana la amenajarile din epoca lui Stefan cel Mare. Patul de pamant galben (lut) din sapatura, ce suprapune cu fidelitate liniile santului de aparare, pare sa fi fost asezat, aici, ulterior ridicarii fortului, cu scopul de a impiedica escaladarea lui de catre asediatori - mai ales daca era umezit in prealabil - si nu infirma existenta unor nivele arheologice dedesubt. Acest tip de sol a fost purtat, adus din alta parte, intrucat lipseste, in conditii naturale, pe culmea Plesului.

In afara cercetarilor dintre fortul musatin si curtina cu bastioane, acest strat gros, de lut steril, evident purtat, a fost scos la suprafata si in urma unor sapaturi - din nou - nesupravegheate arheologic, in toamna-primavara 2007-2008, in timpul lucrarilor de restaurare, chiar in santul de aparare, pe fatada de est a Cetatii Neamtului, in apropierea primului bastion stefanian. Din pacate, sapaturile, efectuate in absenta unor arheologi medievisti, au avut "meritul" de a distruge stratigrafia, fara a se putea culege maximum de informatii. Pe baza observatiilor pe care am avut ocazia sa le fac, dupa saparea acestor santuri, se poate afirma ca, in timpul functionarii cetatii, santul de aparare a fost, in permanenta, acoperit cu un strat de lut. Langa fortul musatin, de jur imprejur, este asternut un nivel consistent de daramatura. La baza primului contrafort, la aproximativ trei metri de fortul musatin, am identificat, in solul excavat, pamant cu urme de cultura arheologica continand resturi ceramice, din care am recuperat o pipa pastrata in proportie de 80%. Dupa o prima analiza, pipa - din pasta fina, de culoare cenusie, cu ornament geometric dispus in banda - si fragmentele ceramice gasite sunt databile in secolele XVII-XVIII provenind dintr-o perioada ce corespunde ultimei faze de functionare a Cetatii Neamtului. Totodata, judecand dupa aparitia sa doar intr-un singur sector al sapaturii si pe o suprafata mica, nu este exclus sa fie vorba despre pamant rulat, ajuns aici, printre daramaturile primului bastion.