<< Home

Consideratii finale

Cetatea in sine reprezinta puterea, forta, autoritatea intr-un anumit spatiu si nu este altceva mai elocvent in acest sens decat insusi termenul prin care se mai defineste, cel de fortificatie. Prezenta unei intarituri certifica organizarea, indica nivelul de evolutie al unei civilizatii. Largirea teritoriului controlat, coagularea statala in limite etno-geografice bine definite, determina trecerea la un alt model de organizare - sistemul de cetati. Acesta este conceput dupa nevoi specifice de aparare si control. In Tara Moldovei - dupa atingerea granitelor naturale - s-a renuntat treptat la unele constructii defensive pomenite in interior, intrucat intretinerea lor nu mai raspundea intereselor puterii centrale, altminteri puteau constitui si centre de rezistenta. Alta a fost soarta fortificatiilor devenite "de margine", majoritatea ramanand sa strajuiasca trecatorile, vadurile si sleahurile de intrare in tara.

Nu este aici locul si nici spatiul pentru a descrie motorul evolutiv din mijlocul unui grup uman care genereaza un asemenea rezultat. Trebuie marturisita insa convingerea ca fenomenul - de natura politico-militara - este animat de nevoia de resurse. Un punct bine aparat permite desfasurarea in siguranta a unei game tot mai diversificate de ocupatii, de la cele agricole la cele mestesugaresti. Palisada ce inconjura o localitate, cetatea - intelegand implicit capetenia si ostenii care le aparau - garantau stabilitatea si incurajau comertul. In interiorul sau la baza lor se permanentizau targurile satelor de vale, proces evolutiv care a dus in timp la nasterea primelor nuclee urbane , multe pastrand pana astazi numele de "Targ" . Totodata, observatia de mai sus explica in parte si confuzia oras-cetate, atat de des regasita in izvoarele medievale. Cazul Targului Neamt este unul tipic. Iarmarocul, targul - facut celebru de "Amintirile din copilarie" ale lui Ion Creanga - unde se adunau negustorii si locuitorii satelor din imprejurimi era chiar la poalele dealului Plesu, sub cetate, undeva pe locul actualului stadion si probabil, parcului orasenesc. Epoca ceausista, cu noile planuri de amenajare urbana, a rupt traditia, iarmarocul insa nu a disparut si se desfasoara in fiecare zi de luni, pe malul drept al Ozanei, in actualul cartier - fostul sat - Humulesti.

Printre primele si cele mai simple masuri de aparare a unei comunitati umane a fost folosirea propriu-zisa a cadrului natural: vegetatia, hidrografia, relieful. Dintre acestea, ultimul element, inaltimea amplasamentului, s-a generalizat si a fost completat, dupa caz, cu celelalte doua conditii geografice. Alegerea s-a impus de la sine, intrucat dispunerea pozitiilor pe altitudine, de unde sa poata fi observate imprejurimile "ca in palma", in locuri unde si un simplu bolovan "scapat la vale" poate deveni o arma cu efect devastator, precum si dificultatile de ascensiune reprezentau tot atatea avantaje pentru aparatori. Relieful Moldovei istorice este destul de generos in aceasta privinta, locuitorii ei avand suficiente posibilitati de selectie. Faptul ca, de cele mai multe ori, se constata la punctele intarite de perioada medievala ca "un loc mai potrivit nu poate exista in zona" denota o cunoastere perfecta si experienta in exploatarea locului, calitati specifice factorului de continuitate.

In timp, inaltimea pe care este amplasata asezarea a fost "modelata" cu accesorii defensive artificiale, respectiv santul de aparare, valul de pamant, palisada. Dintr-o simpla pavaza, gard de barne - destinat sa apere atat de cetele rivale cat si de fiarele salbatice -, palisada capata aspectul unei cetati, odata cu primirea unor turnuri, initial pe colturi, cu rolul consolidarii punctelor de jonctiune ale curtinelor, apoi ca mobilier defensiv din ce in ce mai important. Asezari aparate prin amplasarea lor pe inaltimi si inconjurate de palisada poarta denumirea de horodisti (in Moldova) sau gradisti (Tara Romaneasca, Transilvania) si au constituit puncte de plecare pentru dezvoltarea fortificatiei propriu-zise.

Linia evolutiva obste - uniune de obsti - stat este insotita, in general, de horodiste - cetate - sistem de cetati. Fiecare entitate a generat tipul de fortificatie corespunzator potentialului uman, resurselor economice, potrivit necesitatilor de aparare teritoriala. La o prima vedere, tinutul Neamt reprezinta una dintre exceptii pentru ca, in momentul incorporarii sale in cadrul teritoriului controlat de primii musatini, era aparat deja de un microsistem de fortificatii - Batca Doamnei, Cetatea Neamtului, Roman, foarte probabil si Tupilati - armonizat reliefului regiunii. Clarificarea problemei daca tinutul Neamt trecuse deja la o forma de organizare statala si s-a acceptat - voit, conditionat sau nevoit - autoritatea unui voievod vecin mai puternic pentru a contribui la conturarea unei alte formatiuni politice mai mari ar lumina si aceasta dilema .

De precizat ca fenomenul schitat mai sus nu caracterizeaza doar evolutia obstilor romanesti din zorii evului mediu, fiind regasibil si pentru epoci mult mai vechi, in forme reiterative. O repetare data de imuabilitatea spatiului, cea care determina in mare parte finalizari asemanatoare, previzibile si produsa ca urmare a restrangerii relatiilor sociale la lumea satului, fenomen de ruralizare observat in toata Europa ca efect al avalanselor populatiilor migratoare din mileniul I. Factorul religios - in structurile organizatorice primare, preluand apoi, ca model, sistemul de ierarhizare politica a Bizantului - a fost unul dintre liantii de baza care au contribuit la regenerarea unor forme de organizare sociala ce depaseau limitele satului. Ca o paranteza, dezvoltarea cercetarilor istorice si de geografie istorica - inclusiv insusirea rezultatelor obtinute - poate constitui solutia pentru multe rataciri actuale privitoare la identificarea unor posibilitati optime de dezvoltare locala, regionala.

Dintre cetatile Neamtului - ca fortificatii interioare ale Tarii Moldovei - si-au continuat existenta cetatea de pe culmea Plesului, Roman si Tupilati. Noile cerinte ale vremii au facut ca Cetatea Neamtului sa se ridice in piatra, in timp ce intariturile Romanului si - probabil - Tupilati au ramas in faza de lemn. Abia in timpul lui Stefan cel Mare s-a luat decizia construirii unei puternice cetati de piatra la Roman iar la Tupilati - pana la organizarea unor cercetari arheologice - se estimeaza ca ridicarea fortificatiei de piatra pentru apararea vadului peste raul Moldova se incadreaza, cel tarziu, in sec. XVII. In sensul aspectelor schitate mai sus, se poate ridica problema daca nu cumva, o parte dintre fortificatiile de lemn si pamant mostenite de Tara Moldovei si situate in interiorul constructiei statale musatine au fost refolosite generand reteaua de curti domnesti sau asezaminte monahale intarite, dotate mai tarziu - primele in secolul XV, celelalte in veacurile XVI-XVII - cu puternice incinte de piatra. Este si aici vorba despre o supozitie care - avand in vedere stadiul actual al cercetarii arheologice privind civilizatia medievala romaneasca, raportat la "problemele reale" ale societatii contemporane - va trebui sa mai astepte o eventuala verificare, si aceasta capabila sa depaseasca spectrul ingust al unor supravegheri arheologice conjuncturale, mai mult sau mai putin pertinente. Deocamdata, pentru regiunea Neamtului, traditia retinuta de Narcis Cretulescu privitoare la preexistenta unei fortificatii pe locul actual al Manastirii Neamtului sau amplasamentul destul de interesant al Manastirii Tazlau pot constitui eventuale puncte de reper.

Spre deosebire de asezarile intarite - horodistile -, cetatile de piatra si chiar de lemn moldovenesti isi restrangeau spatiile lasand vetrele locuite in afara zidurilor. Probabil ca acestea au fost aparate un timp de palisade din lemn insa evolutia armelor de asediu le-au transformat in teritorii de sacrificiu, incepand cu a doua jumatate a secolului al XV-lea. Puternicele ziduri de piatra puteau garanta doar bunurile si viata targovetilor care se ascundeau in spatele lor. Explicatia posibila a expunerii vetrelor locuite ar trebui legata de resursele economice si umane ce puteau fi mobilizate pentru construirea unui zid de piatra, cu turnuri, in jurul unei asezari urbane. In tarile romanesti extracarpatice, atat unele, cat si celelalte au fost deficitare.

In vremea lui Stefan cel Mare, Tara Moldovei dispunea de cel mai dezvoltat sistem defensiv, bazat pe cetati si curtile domnesti fortificate , din sud-estul Europei, compus dintr-un brau de cetati de granita si un nucleu de fortificatii impinse in interior . In cadrul acestuia, rosturile Cetatii Neamtului tinand cont de amplasarea sa intr-un loc ceva mai retras fata de linia vestica de aparare a Tarii Moldovei, par sa fie conturate de relativ putinele marturii referitoare la adapostirea tezaurului tarii si a averilor familiilor importante intre zidurile ei, in vremuri de cumpana. Cele cateva asedii la care a fost supusa fortificatia pana in veacul XVII reflecta o menire strategica redusa a Cetatii Neamtului in cadrul structurii defensive moldovenesti. Astfel, eforturile de cucerire a cetatii de pe culmea Plesului pot fi vazute ca incercari de dobandire a tezaurelor si prizonierilor de razboi adapostiti aici. Eventuala capitulare a Cetatii Neamtului, ce putea fi obtinuta cu sacrificii deloc neglijabile si o mare irosire a timpului, nu dezechilibra capacitatea de rezistenta a intregului ansamblu de aparare al statului, asa cum se constata pentru Cetatea Alba, Chilia, Hotin, Soroca, Tighina. Stapanirea Cetatii Neamtului de forte straine trebuia asigurata printr-un cordon de aprovizionare destul de lung si riscant pana in afara Tarii Moldovei, de aceea, in veacul XVII, garnizoanele de mercenari se vedeau nevoite sa recurga permanent la expeditiile de jaf in imprejurimi. In secolul XVII, eficientizarea presiunii poloneze asupra Tarii Moldovei putea fi asigurata prin realizarea unui adevarat triunghi de forta, constituit din Cetatea Neamtului, Cetatea de Scaun a Sucevei si Hotin. O asemenea viziune strategica a iesit in evidenta inca din 1449, atunci cand polonezii au incercat sa-l inlocuiasca pe Bogdan II cu Alexandrel.

Fortificatiile medievale depaseau domeniul militar reprezentand, de fapt, pilonii de baza ai autoritatii puterii centrale. Pana in secolul XVII, vointa domnului, in ceea ce priveste organizarea administrativa, economica, judecatoreasca , era exercitata, in imprejurimi, prin intermediul parcalabilor . Este suficient a-i descoperi in documentele medievale, printre membrii Sfatului Domnesc, pentru a le constata importanta. De adaugat, aici, si asocierea cetatilor Moldovei la prestarea omagiului de vasalitate a lui Petru I Musatinul in fata regelui Vladislav II Jagiello al Poloniei, la 26 septembrie 1387 . Pozitia parcalabilor in Sfat pare sa fi fost stabilita, pana la 1484, prin doua criterii de baza, primul legat de importanta cetatii - Cetatea Alba, Chilia, Hotin, Cetatea Sucevei -, al doilea tinea de influenta si autoritatea titularilor. De regula, ambele criterii se suprapun.

In vremuri de rastriste, cetatile adaposteau si aparau averea domniei, a tarii si a demnitarilor de seama. Cel putin, pentru Cetatea Neamtului exista mai multe marturii directe, dintre care poate fi retinuta aici aceea a lui Dimitrie Cantemir, conform careia "inainte ca Moldova sa fi fost inchinata turcilor, la izbucnirea razboaielor, voievozii isi trimiteau copiii si averile in aceasta cetate (Cetatea Neamtului, n. V. J.), aproape de nebiruit; si astazi inca ea este locul de scapare foarte sigur pentru locuitori, cind sint atacati de vecinii lor" . Tot aici, Miron Costin sustine ca "era toata inima avutiei lui Vasilie-voda" iar dupa Ion Neculce cetatile de la Neamt si Suceava erau "pline de odoare si de haine a toata tara, boieresti si negutitoresti, dupa cumu-i obiceiul la vreme de rascoale, de-s pun oamenii cine ce are mai bun" , atunci cand, dupa retragerea lui Stefan Petriceicu, polonezii au lasat acolo garnizoane puternice.

Toate ipotezele prezentate aici, privitoare la Cetatea Neamnului - referitoare la origini, contextul politic antestatal, preexistenta unei cetatui din lemn si pamant, alimentarea cu apa, faza de lemn intre turnurile de piatra ale fortului rectangular etc. -, nu au fost conturate doar cu rezervarea unui spatiu de exprimare pentru rezultatele unor investigatii de teren complexe, ci - mai ales - le solicita, in modul cel mai expresiv cu putinta. Un imperativ al observatiilor de mai sus este si atentia care ar trebui acordata cercetarilor arheologice cu privire la perioada secolelor XI - XIV, al carei contur pentru Moldova este reprezentat istoriografic de cunoscuta lucrare a lui Victor Spinei . Importanta etapei istorice este subliniata de catre distinsul cercetator prin urmatoarele consideratii: "Primele secole ale mileniului II prezinta un interes special pentru destinul istoric al poporului roman, situandu-se in preajma intemeierii statului de la est de Carpatii Orientali, a carui decodificare exigenta este nerealizabila fara o cunoastere aprofundata a fenomenelor derulate anterior. Dat fiind ca perioada premergatoare crearii statelor medievale romanesti pastreaza inca numeroase aspecte insuficient clarificate, datorita penuriei si ambiguitatii informatiei narative..." . Studiul cercetatorului basarabean Ion Tentiuc - prefatat de aceste randuri - sau al lui Anton Paragina se numara din pacate printre putinele care isi propun "largirea spectrului cunoasterii" cu privire la aceasta perioada.

Trebuie facuta o alta scurta precizare, si anume ca la nivelul Moldovei dintre Carpati si Prut, numarul arheologilor medievisti activi abia atinge cifra degetelor de la ambele maini, cauza depasind cadrul subiectiv, strict personal, care ar indemna alegerea unor alte epoci de investigare arheologica. O buna parte dintre "merite" ar trebui impartite intre mediile universitare, muzeale, academice si chiar guvernamentale, dupa felul in care reusesc sa recruteze, formeze si sa sprijine pe tinerii cercetatori, sa canalizeze optiuni de cercetare si sustinere financiara. Atata timp cat aceste cercuri, de elita, nu reusesc sa raspunda unor cerinte de interes - se poate spune fara exagerare "national" - este firesc sa nu poata fi conceputa o asemenea atitudine din partea autoritatilor publice locale.

Apelul facut in permanenta la nevoia unor cercetari arheologice exhaustive la Cetatea Neamtului, cat si la alte obiective, inclusiv vetrele urbane - a caror protectie legislativa acopera cadrul restrans al monumentelor si ansamblurilor istorice aflate in zona -, nu a avut efectul scontat. Solutia legala, ieftina si extrem de comoda este varianta supravegherilor arheologice la care "se arunca" orice arheolog, indiferent de afinitatile in domeniu si se prezinta adesea ca o observatie tacuta pe marginea santurilor adancite de muncitori. Rezultatele unei astfel de "cercetari" - cu multe indicii scapate din vedere din cauza domeniului de investigare nefamiliar titularului de autorizatie - se inghesuie in cateva pagini de raport, material care adesea nici macar nu este dat publicitatii sau, in cel mai bun caz, se rezuma la cateva fraze aruncate in vreo Cronica a sapaturilor. Practic, un atare rezultat nu este foarte departe de distrugerea pe care o poate produce un neavizat, intrucat in ambele cazuri informatia arheologica este pierduta in mod irecuperabil. Diferenta este data de caracterul legal al interventiei.

In prezent - aflati in fata "faptului implinit" -, cu privire la restaurarea integrala a Cetatii Neamtului, fara o ampla cercetare interdisciplinara, trebuie facuta precizarea ca noul aspect reprezinta o interpretare personala a arhitectilor restauratori, aplicata dupa elementele vizibile la suprafata si concluziile incomplete ale investigatiilor arheologice anterioare. Punctul de referinta, pentru cercetarile de specialitate, ramane tot la ruinele fortificatiei de dinaintea interventiilor moderne. Este un fapt regretabil ca lucrarea recenta a restauratorilor nu a fost precedata macar de organizarea unor campanii arheologice cu caracter permanent si exhaustiv, in masura sa lamureasca, in detaliu, intreaga problematica ridicata de Cetatea Neamtului. Astfel, probabil, nu ar mai fi ramas incertitudinea asupra etapei de functionare "readuse la viata".

Intr-o contributie stiintifica recenta, dedicata Episcopiei Romanului, Doru Mihaiescu trage un semnal de alarma - pentru multe urechi surde, din pacate - privind felul in care intelegem sa gestionam mostenirea culturala romaneasca. Daca, pana in 1989, obisnuiam - uneori pe buna dreptate - sa aruncam vina asupra vecinilor si imprejurarilor nefaste, pentru cele ce se petrec, dupa acest an o asemnea justificare nu mai poate fi reiterata. Apelul recurent la trecutul nefast, spre a justifica pana si unele iresponsabilitati de data recenta, "ajunge sa fie perceput cu timpul ca implacabil, ceea ce nu favorizeaza, in nici un caz, dinamismul si emulatia, ci inchiderea in sine, inertia si nepasarea, cu rezultate negative in toate planurile". Prea putina lume, mai ales din mediile influente si determinante, arata, in fapt, disponibilitatea de a intelege ca tezaurul cultural, material si imaterial, este un veritabil act de identitate al poporului roman, ce poate impiedica topirea noastra in masa anonimatului, la care ne condamna noile tendinte de globalizare. Declasarea, tot mai frecventa, a unor monumente istorice - multe aflate in vetre urbane, pe terenuri deosebit de atractive pentru investitori in sticla si otel sau vile cu aspecte discutabile, in medii ambientale mostenite din alte perioade - motivandu-se cu degradarea "timpului", in paralel cu dezinteresul marcant pentru instituirea unor masuri minime de protectie pentru o multime de edificii ramase neclasate, din cauze subiective, ne secatuieste, incet, incet, de aceasta importanta resursa identitara.

Este si mai dureros ca multe dintre investitiile ce ridica nedumeriri si chiar nemultumiri in randurile tot mai subtiri ale unor "romantici" sunt infaptuite legal, cu asentimentul celor chemati sau pusi sa ne protejeze valorile culturale. Cea mai eficienta arma - a celor ingrijorati, pe drept cuvant, de soarta patrimoniului nostru dar adesea neputinciosi in fata nepasarii mai marilor vremii si a unor "interese comunitare deosebite", mai mult sau mai putin reale - ramane condamnarea in fata istoriei, cu puterea nepieritoare a scrierii.

Desigur, in virtutea diverselor proiecte hei-rupiste, pentru vanarea unor profituri cat mai consistente, am putea fi in masura sa refacem integral si Cetatea Noua a Romanului sau alte obiective importante, peste care s-a asternut paragina uitarii si nepasarii noastre. Ar trebui, insa, sa se ia in calcul - inainte de toate - aportul pe care il poate avea contributia arheologilor medievisti. Altminteri, riscam sa refacem obiective turistice, fara a le cunoaste suficient trecutul "nescris", daca nu chiar, mai grav, distrugand - in mod ireversibil - si ceea ce s-ar mai putea afla in urma unor cercetari interdisciplinare cat mai detaliate.

Cetatea Neamtului a devenit, in ultimul timp, locul predilect de desfasurare a unor "sarbatori campenesti" agresive, cu sfaraituri de gratare si discursuri - pline de rezonanta - ale oficialitatilor locale, in urma carora, sub fatada de vest a fortului musatin, angajati ai Primariei ingramadesc, an de an, resturile civilizatiei noastre.

Din pacate, cei care se asteapta ca incheierea sa fie facuta pe un ton ceva mai optimist vor trebui sa ramana dezamagiti. Privind obiectiv, conditiile actuale, nivelul de educatie al societatii, sistemul de "valori", cat si "temperatura de fierbere" a dorintei de schimbare nu indrituiesc o asemenea atitudine. Si aceasta in ciuda faptului ca pe alocuri se mai gasesc - este adevarat, putini - Oameni impatimiti, implicati cu adevarat in salvarea tezaurului nostru cultural material si imaterial, Oameni in fata carora ma inchin, din pacate insa, nu intotdeauna au si puterea de decizie. Acestia sunt eroii vremurilor de pace, adevaratii patrioti.

Care este rostul demersului de fata? Poate ca unul dintre raspunsurile simple ar fi similar cu acela al laconicelor insemnari marginale de pe vechile noastre tiparituri: ca "sa sa stie".